O să stăm aici până la vară! așa au intrat rudele nesimțite ale soțului meu peste mine și am ajuns să schimb și încuietorile.
Interfonul n-a sunat ca de obicei părea că urlă din toți rărunchii, cerându-i cuiva atenția. M-am uitat la ceas: șapte dimineața, sâmbătă. Singura zi în care speram să mă odihnesc, după nebunia raportului trimestrial închis cu greu la muncă, nu să primesc musafiri. Pe ecran a apărut fața cumnatei, Lenuța sora soțului meu, Doru. Arăta de parcă ar fi venit să ia cu asalt Palatul Parlamentului, iar în spatele ei răsăreau trei creștete de copii, fiecare mai ciufulit decât celălalt.
Doru! am strigat din hol, fără să răspund la interfon. Familia ta a sosit. Rezolvă.
Soțul meu a ieșit buimac din dormitor, trăgându-și pantalonii pe dos. Știa: când vorbesc pe tonul ăsta, îngăduința mea în privința neamurilor lui a ajuns la fundul sacului. În timp ce el bolborosea la interfon, eu stăteam deja în hol, cu brațele încrucișate. Apartamentul acesta al meu sunt regulile. L-am cumpărat cu trudă, două camere și-un living în buricul Chișinăului, plătit leu cu leu înainte de nuntă. Nu-mi doream pe nimeni străin pe aici.
Ușa s-a deschis larg și aerul curat, parfumat discret cu aroma unui difuzor scump, a fost invadat de un alai zgomotos: Lenuța, încărcată cu valize, nu s-a deranjat să salute. M-a dat deoparte cu șoldul, ca pe un obstacol.
Doamne-ajută că am ajuns, ajungeam și mai devreme da cu copiii… și-a aruncat sacoșele fix pe gresia italiană. Alina, nu ne ții pe coridor, pune de-un ceai! Copiii-s morți de foame.
Lenuța, vocea mi-a rămas calmă, dar Doru deja se ghemuise de parcă-l așteptau tăiței cu brânză la control. Ce se întâmplă?
Doru nu ți-a zis? Am dat casa la renovat! Găuri în pereți, țevile le schimbă, nu poți sta, colb peste tot. O să zăbovim la voi vreo săptămână. N-are ce să vă deranjeze, apartamentul e mare destul.
L-am privit pe Doru; el studia intens tavanul, înțelegând că-l așteaptă o furtună.
Doru?
Alina, e sora mea… Copiii nu pot sta printre muncitori, doar o săptămână.
O săptămână, am spus apăsat. Fiecare își aduce mâncarea. Copiii nu aleargă prin apartament, nu ating pereții, la camera mea nu vă apropiați. Și după ora zece, liniște.
Lenuța a dat ochii peste cap.
Ce-i cu atâtea reguli, Alina? Parcă ești matroana la pușcărie. Hai, unde dormim? Să nu-mi zici că ne pui pe jos…
Așa a început calvarul.
Săptămâna s-a lungit la două. Apoi la trei. Apartamentul meu, acela pe care-l curățam ghidată de designer, devenise cocină. Holul era plin de încălțăminte murdară în care mă împiedicam. În bucătărie era haos: pete de grăsime pe blatul de piatră, firimituri, bălți lipicioase. Lenuța se purta de parcă aici ar fi fost la ea acasă și noi i-am fi chiriași.
Alina, da frigiderul e gol ca-n post, se mira într-o seară, cotrobăind fără jenă printre rafturi. Copiii au nevoie de iaurt, și noi am mânca niște carne. Tu oricum câștigi bine, poți să-ți ajuți familia.
Ai card, ai magazine, tastam la laptop fără s-o privesc. Comandă, la orice oră livrează.
Ce zgârcită ești, a bombănit trântind ușa frigiderului de-au vibrat borcanele, să știi că-n groapă nu iei nimic cu tine.
Dar acesta nu a fost momentul de apogeu. Totul s-a rupt într-o zi când, ajunsă acasă mai devreme, i-am găsit pe nepoți în dormitorul meu. Cel mai mare sărea pe patul cu saltea ortopedică, cât un salariu trei luni, iar cea mică… desena pe perete. Cu rujul meu Tom Ford. Ediție limitată.
AFARĂ! am urlat, iar copiii au fugit ca iepurii.
A venit și Lenuța, alergând. Văzând peretele mâzgălit și rujul rupt, a ridicat doar din umeri.
Of, dar ce țipi așa? E copil, nu moarte de om, ștergi! Și rujul tău? O grăsime, îți iei altul. Oricum… Uite, toți am vorbit: renovarea noastră nu se încheie așa repede, meșterii ne-au lăsat baltă. Stăm la voi până la vară! Vouă oricum vă e pustiu aici…
Doru stătea strâns în colț. Leșinat.
Nu am răspuns. M-am retras în baie să nu fac vreo prostie penală.
După ce Lenuța s-a băgat la duș și a lăsat telefonul pe masa din bucătărie, un mesaj lumina ecranul. De obicei nu citesc ce nu mă privește, dar mesajul era vizibil, scris clar de Maria Chirie:
Lenuța, am depus banii pe luna viitoare, chiriașii sunt mulțumiți, întreabă dacă pot sta până în august.
Imediat după, banca raporta: S-a efectuat o depunere: +16.000 lei.
Mi s-a făcut lumină. Nici vorbă de renovare. De fapt, Lenuța închiriase apartamentul, îi lăsase chiriașilor, încasând bani, iar ea stătea pe capul nostru gratis, pe banii, energia și nervii mei.
Am fotografiat repede ecranul telefonului. Mâinile nici nu-mi tremurau, din contră o claritate glacială m-a cuprins.
Doru, vino o clipă la bucătărie.
I-am arătat poza. S-a înroșit, apoi a pălit.
Alina, poate e o confuzie…
Confuzie e că n-ai dat afară pe nimeni pân-acum, am spus rece. Ai două variante: mâine până la prânz să nu mai fie nimeni, sau mâine nu mai ești nici tu aici. Cu toată familia ta cu tot.
Dar… unde să meargă?
Oriunde. Să stea sub pod sau la pensiune, nu-mi pasă.
A doua zi Lenuța a plecat la shopping de cizmulițe de firmă (probabil pe banii de chirie). Copiii i-a lăsat în grijă lui Doru, care și-a luat liber.
Am așteptat să plece.
Doru, ia copiii și mergeți la parc. Mult să stați!
De ce?
Urmează o deratizare de paraziți.
Când au ieșit, am făcut două telefoane: unul la un lăcătuș, altul la polițistul de sector.
S-a terminat ospitalitatea. Începea curățenia.
Poate e o greșeală? îmi tot suna în cap vorba lui Doru, în timp ce schimbam butucul ușii.
Nu era nicio greșeală. Doar decizie.
Lăcătușul, om zdravăn, mi-a zâmbit:
Faină ușă, dar zăvorul… ăsta nu-l scoți fără polizor.
Exact ce-mi trebuie: siguranță.
L-am plătit din cont, cât să iei cina cu vin la restaurant, dar liniștea valorează mai mult. Apoi, cu saci mari de gunoi, am strâns fără milă: chiloți, papuci, jucării, tot ce lăsaseră împrăștiat. Cosmeticele cu care mi-a umplut oglinda direct la grămadă.
După vreo 40 minute, pe palier stăteau cinci saci negri, burdușiți, lângă două trolere cam sărăcăcioase.
Când a venit polițistul din sector, eram pregătită cu actele.
Bună ziua, domnule agent, i-am arătat extrasul de la Cadastru, buletinul. Proprietara sunt eu, nimeni altcineva nu figurează aici. Fixați, vă rog, orice încercare de pătrundere ilegală.
Sunt neamuri?
Foste, am zâmbit. Acum avem conflict de proprietate.
Lenuța a apărut după o oră, radiind, cu pungi de la Unic. A înmărmurit când a văzut sacii și pe mine cu polițistul.
Ce-i asta? a țipat, arătând cu degetul. Alina, ai înnebunit, astea-s lucrurile mele!
Exact. Ia-le și dispari. Hotelul nostru s-a închis.
A încercat să vină în fugă spre ușă, dar i-a ieșit în cale polițistul.
Aveți viză aici? Sunteți trecută în acte?
Sunt sora soțului! Suntem în vizită! a strigat, cu fața aprinsă. Doru vine acum și ți-arătă el ție!
Sună-l, am zis calm. Dar nu va răspunde. Explică acum copiilor de ce mami a stat pe spatele altuia o lună.
A sunat, de două ori, nimic. Doru în sfârșit a ales partea corectă, temându-se probabil de un divorț ce nu-i aducea nimic.
Tu nu ai voie! a urlat aruncând pungile jos. Dintr-una a căzut o cutie cu pantofi noi. Noi avem copii! N-avem unde să mergem!
Minți, am făcut un pas spre ea, privindu-o fix. S-o saluți pe Maria! Și întreab-o dacă-ți prelungește chiria până-n august sau trebuie să-ți gonești chiriașii fiindcă nu mai ai unde sta?
A încremenit, fără glas. S-a albit.
De unde știi…
Blochează-ți telefonul, întreprinzătoare ce ești! O lună m-ai jumulit, mi-ai mâncat mâncarea, mi-ai stricat casa și ai pus deoparte să-ți iei mașină? Bravo, ia știi! Acum ascultă: iei sacii și dispari. Dacă te văd în preajma blocului, anunț ANAF-ul pentru închiriere la negru și fac reclamație de furt am un inel de aur dispărut. Unde crezi că-l vor găsi când deschid sacii?
Inelul era, de fapt, în seif. Dar ea nu știa. A pălit de tot.
Ești o scorpie, Alina, a șoptit. Dumnezeu să-ți facă dreptate!
Dumnezeu are treabă, am răspuns, dar eu am liniștea mea! Și casa, la fel.
A luat sacii, turuind în barbă, încercând să cheme disperată un taxi. Polițistul a urmărit scena relaxat, fericit că scăpa fără hârțogăraie.
Când ușa liftului s-a închis, am mulțumit polițistului.
Oricând, mi-a zâmbit. Dar cel mai sigur sunt încuietorile bune.
Am intrat și am tras zăvorul. S-a auzit clanța noului butuc. Mirosul de clor era puternic echipa de curățenie terminase bucătăria, trecea la dormitor.
Doru s-a întors după vreo două ore. Singur. A lăsat copiii Lenuței, când ea încă urca bagajele la taxi. A pășit încet, de parcă vedea surprize peste tot.
Alina… a plecat.
Știu.
Nici n-ai idee ce a strigat după mine…
Îmi pasă la fel de mult ca de ce urlă șobolanii când îi gonesc de pe corabie.
Beam cafeaua fierbinte, preparată în ceșcuța mea preferată. Pereții fuseseră șterși, nicio dâră de ruj, frigiderul conținea doar ce băgam eu în el.
Știai că-și dădease apartamentul cu chirie? l-am întrebat fără să-l privesc.
Nu! Pe cuvânt, Alina! Dacă știam…
Dacă aflai, tăceai, am conchis. Ascultă-mă bine: dacă mai face vreodată cineva așa ceva, pleci direct cu bagajele după ei. M-ai înțeles?
A dat din cap, grăbit, rușinat. Știa că nu glumesc.
Am mai sorbit o gură de cafea.
A fost perfectă.
Fierbinte, tare, și, mai important, băută în liniștea totală a apartamentului meu. Coroana nu mă strânge.
Șade perfect.
Viața m-a învățat că e bine să fii ospitalier, dar e la fel de bine să pui limite ca să poți avea liniște și demnitate în casa ta.
