O tulburătoare poveste… Te lasă fără cuvinte
O femeie din Chișinău, pe nume Viorica Munteanu, trăia de multă vreme în neînțelegeri cu soțul ei, Gheorghe. Certurile și tăcerea puseseră stăpânire pe casa lor. Într-o zi, Viorica a suferit un stop cardiac. La marginea vieții, i s-a arătat un înger care i-a spus că nu poate încă ajunge în Rai faptele ei bune și rele încă nu erau în echilibru. Îngerul i-a propus să revină pentru câteva zile pe pământ ca să împlinească acele fapte ce lipseau. Viorica a acceptat și s-a întors acasă.
Gheorghe nu-i vorbea, trăiau fiecare în lumea sa. El dormea pe canapea de luni de zile, iar Viorica ausese să-i gătească sau să-i spele hainele. Tocmai atunci el călca o cămașă veche pentru serviciu. Viorica s-a gândit cu tristețe: Poate ar trebui să fac primul pas pentru împăcare. El doarme pe canapea, n-am mai făcut nimic pentru el de atâta timp… Ce-ar fi să-l surprind?
Când Gheorghe a plecat, Viorica a început să spele și să calce toate hainele soțului. A gătit sarmale, plăcinte, borș și le-a așezat pe masă alături de flori și câteva lumânări. Pe canapea a lăsat o scrisoare:
Cred că ți-ar fi mai comod să dormi în patul nostru. Patul în care, din dragoste, s-au născut copiii noștri. Patul în care ne-am îmbrățișat de atâtea ori și ne-am alungat temerile. Dragostea aceea încă există și ne așteaptă. Dacă poți ierta greșelile mele, vino acolo diseară.
A semnat: A ta, Viorica.
Când a terminat, rămânând cu pixul în mână la rândul: Dacă poți ierta toate greșelile mele, și-a zis cu amărăciune: Oare am înnebunit? Să-mi cer eu iertare? El era nervos, după ce și-a pierdut serviciul la uzină. Eu mă luptam cu salariul meu mic, ținând casa, și mai suportam și supărarea lui. A început să bea, se retrăgea în fotoliu și tăcea când copiii voiau să se joace. Ridica vocea când îi spuneam că nu mai putem așa. A distrus tot… Și tot eu să-mi cer iertare?
Cuprinsă de mânie, a sfâșiat scrisoarea. Dar atunci a auzit din nou vocea îngerului: Îți mai trebuie doar câteva fapte bune și poarta Raiului ți se va deschide. Dacă nu…
S-a oprit să cugete: Oare merită?
A luat o nouă coală și a scris din suflet, cu și mai multă blândețe:
Nu înțelegeam atunci nimic. Nu ți-am văzut frica atunci când ai rămas fără lucru după atâția ani de muncă. Mi-am amintit cât visai la bătrânețea noastră împreună. Puteam să te sprijin, nu să te trimit la taxi, unde nu voiai. Mi-aduc aminte când ți-am ars scrisorile de dragoste și ți-am rupt tablourile; mă deranja că pictai, că scriai poezii pentru mine, când eu socoteam fiecare leu. Picturile tale erau minunate, puteam să te ajut să le vinzi, nu să le distrug. Dar m-am temut și eu. Mă liniștea doar gândul că ai un serviciu stabil la uzină. Nu ți-am văzut și eu suferința.
Te rog, iartă-mă, dragul meu Gheorghe. Promit că de azi totul va fi altfel. Te iubesc.
Semnat: A ta Viorica.
Seara, când Gheorghe s-a întors, a simțit că în casă plutea altceva. Mirosul de plăcintă, lumina caldă a lumânărilor, un cântec vechi la radio… și o foiță pe canapea. Viorica a ieșit cu tava în mâini și l-a zărit plângând ca un copil. A lăsat tava și l-a cuprins fără să spună niciun cuvânt. Au plâns împreună. Gheorghe a luat-o în brațe și au mers împreună în patul lor, iubindu-se ca în tinerețe.
Au mâncat cina împreună, au râs de peripețiile copiilor, povestind amintiri din copilăria acestora.
Târziu, Viorica strângea vesela, privind prin fereastra bucătăriei. În grădină i s-a arătat îngerul. A alergat la el cu glasul plin de speranță:
Te rog, lasă-mă să mai rămân puțin. Vreau să-l ajut să se întoarcă la pictură, să reclădesc ce am dărâmat. Îți promit că abia după ce-l voi face fericit plec cu tine.
Îngerul i-a zâmbit: Nu trebuie să te mai iau nicăieri. Ești deja în Rai. Ți l-ai câștigat. Ține minte doar iadul pe care l-ai trăit și nu uita că Raiul e adesea mai aproape decât crezi.
Atunci a auzit din casă glasul soțului:
Viorico, hai, e frig, culcă-te și tu. Mâine-i o zi nouă.
Viorica a zâmbit: Da… Slavă Domnului că mâine va fi o nouă zi.
Să medităm:
Tu, cel care te plângi că nu primești destul ai socotit cât dăruiești tu?
Tu, cel ce suferi ai cugetat că și tu provoci durere altora?
Tu, cel ce acuzi lipsa de cunoaștere la alții ți-ai evaluat propria știință?
Tu, cel ce condamni greșelile îți vezi propriile greșeli?
Tu, cel ce te crezi prieten sincer ești sincer oare cu tine însuți?
Tu, cel ce te vaiți de lipsuri vezi tu cât ai deja?
Tu, cel ce critici lumea încerci să faci ceva ca să fie mai bună?
Tu, cel ce visezi la Rai oare ai stins măcar un spectru de iad din jurul tău?
Tu, cel ce te lauzi cu modestia ta ești tu cu adevărat smerit?
Tu, cel ce condamni răul răspândești tu binele?
Tu, cel ce plângi după dragoste oferi tu iubire altora?
Tu, cel ce te temi de sărăcie folosești cum trebuie ce ai?
Tu, cel rănit de spini ai încercat să sădești trandafiri?
Tu, cel ce te temi de întuneric ai aprins vreo lumină?
Tu, cel ce te pui mereu pe primul loc ai grijă de ceilalți?
Tu, cel ce te simți mic cauți să crești?
Tu, cel ce te temi de singurătate ai dăruit cuiva prezența ta?
Tu, cel ce te temi de boală ți-ai îngrijit sănătatea?
Tu, cel ce tânjești după pace faci tu ceva să stingi conflictele?
Adevăratul Rai nu este undeva departe; îl construim cu propriile noastre suflete, gesturi și iertări.
