În fiecare seară, pe balconul meu apărea o pisică roșcată. Miorlăia de parcă cerea ajutor – nu-mi dădea pace nici mie, nici conștiinței. Era cât pe ce să sun la serviciul de prindere a animalelor, dar de îndată ce deschideam ușa, sărea departe. Drept înaintea a ceea ce mă temeam atât de mult.
– Din nou tu!
Am dat perdeaua la o parte și m-am uitat spre balcon. Pisica roșcată stătea pe balustradă și se uita direct la mine. Ochii îi străluceau în amurg, iar din gât îi ieșea un miorlăit prelung, aproape omenesc.
– Du-te, – am făcut eu cu mâna și am tras perdeaua la loc.
A cincea seară la rând, totul se repeta până la ridicol: abia intram în casă după muncă – și iar pisica. Iar pe balconul meu, la etajul patru! Cum ajungea acolo, pentru mine rămânea un mister, dar uite-o – din nou aici.
Lucram contabilă la o firmă mică, iar ultimele luni fuseseră deosebit de grele. Depunerea raportului trimestrial, controale, telefoane fără sfârșit. Acasă veneam complet istovită. Tot ce-mi trebuia era liniște, un ceai fierbinte și serialul meu preferat. Și pe deasupra, pisica asta cu concertele ei.
– Uite, poate o hrănești? – mi-a sugerat colega mea, Raluca, a doua zi. – Mănâncă și te lasă în pace.
– Nu am de gând să îmblânzesc animale vagabonde, – am tăiat eu. – Am destule probleme.
Și era adevărat. După divorț, acum trei ani, îmi organizasem viața așa cum îmi plăcea. Fără dependențe, fără obligații. Apartamentul era fortăreața mea, unde domneau ordinea și predictibilitatea. Animalele nu intrau în planurile astea.
Dar pisica părea să gândească altfel. În a șasea seară, miorlăia atât de tare și de insistent, încât vecina de jos a sunat la ușă.
– Ioana, nu puteți face ceva cu pisica asta? – m-a rugat ea. – Mă sparge capul de atâta vaiet.
– Scuzați, doamnă Maria, – am murmurat eu. – Mă ocup acum.
Nu aveam deloc chef să mă ocup. Mă gândeam să sun la serviciul de captură, dar apoi mi-am adus aminte ce fac cu animalele fără stăpân și cumva n-am putut.
– Ce vrei?
Am deschis ușa balconului și am ieșit afară. Pisica s-a oprit din miorlăit și s-a uitat atent la mine. Era slabă, blana îi era încâlcită în smocuri, dar ochii erau complet sănătoși și deștepți. Foarte deștepți.
– Haide, spune, ce vrei? Mâncare?
Am întins mâna s-o mângâi, dar pisica a sărit înapoi, a coborât pe scara de incendiu câteva trepte și s-a oprit. S-a întors. S-a uitat la mine. A miorlăit din nou.
– Vrei să merg după tine? – am întrebat neîncrezătoare.
Pisica a mai coborât și s-a uitat iar înapoi.
Curiozitatea e un lucru uimitor. Mă împinge la acțiune – nu pot spune altfel. M-am agățat de mâneca gecii, am băgat în grabă picioarele în adidași, fără să mă gândesc la confort, și am pășit pe coridor. Pisica, de parcă știa totul dinainte, se instalase deja la ușă. Când m-a văzut, a rupt-o la fugă pe scări, fără să se mai uite înapoi. O umbră aproape fără zgomot s-a strecurat înainte. N-am avut decât să mă grăbesc după ea.
Am coborât la parter, dar pisica nu s-a oprit. S-a îndreptat spre ușa pivniței, pe care n-o deschisesem niciodată. Ușa era întredeschisă, înăuntru se căsca un întuneric negru.
– Vrei să mă bag acolo?
M-am uitat la pisică.
– Nici nu visa.
Dar pisica s-a strecurat înăuntru și după o secundă a ieșit iar. S-a așezat în prag. S-a uitat la mine cu ochii ei neobișnuiți.
Și atunci am auzit. Un pițigăiat subțire, abia perceptibil. Mai multe voci deodată.
– Pui? – am șoptit eu.
Am scos telefonul, am aprins lanterna și am intrat cu grijă în pivniță. Mirosea a umezeală și mucegai. Pisica mergea în față, întorcându-se din când în când ca să verifice dacă o urmez.
În colțul îndepărtat al pivniței, după niște țevi vechi, i-am văzut. Patru pui minusculi zăceau pe o bucată de cârpă murdară. Erau atât de mici, încât ochii nu li se deschiseseră încă. Pițigăiatul ieșea disperat, flămând.
– Doamne.
M-am așezat lângă ei.
– Cum ați ajuns aici?
Pisica s-a apropiat de pui, s-a culcat lângă ei, iar ei s-au lipit imediat de ea. Dar vedeam că și ea era istovită, laptele nu ajungea. Iar temperatura în pivniță era de vreo zece grade, nu mai mult. Noaptea putea fi și mai frig.
– Ai venit după ajutor, – am spus nu ca întrebare, ci ca afirmație către pisică. – L-ai căutat pe cel care să-ți ajute copiii.
Pisica s-a uitat la mine și a miorlăit încet. În privirea ei era recunoștință.
Am scos telefonul și am sunat-o pe Raluca. A răspuns nu imediat.
– Ioana, de ce suni? E aproape zece seara.
– Am nevoie de ajutor. Urgent. Am o situație aici.
Raluca a venit în douăzeci de minute cu o cutie, o pătură călduroasă și un biberon pentru hrănit puii. Avea experiență, anul trecut îngrijise un cățeluș abandonat.
– Așa, – a spus ea evaluând situația. – Luăm puii acasă imediat. Și pe mamă. Mâine dimineață la veterinar. O să am nevoie de ajutor la hrănit, sunt prea mici.
– Ajut, – am spus încet.
Am mutat cu grijă puii în cutie. Pisica s-a agitat la început, dar apoi a înțeles că nu sunt în pericol și a sărit liniștită după ei.
Acasă le-am aranjat un loc în baie, acolo era cel mai cald. Raluca mi-a arătat cum să hrănesc puii cu biberonul dacă mama nu face față. Pisica a mâncat cu lăcomie, pentru prima dată probabil după multe zile.
– Știi, – a spus Raluca uitându-se la mine, – mereu am crezut că ești prea închisă în tine după divorț. Ți-e teamă să ai încredere din nou în cineva, chiar și în animale.
– Poate.
Am mângâiat capul roșcat.
– Dar pisica asta mi-a arătat cum e adevărata devoțiune. Putea să-și abandoneze puii și să caute mâncare pentru ea. Dar a căutat ajutor pentru ei.
Veterinarul a doua zi a spus că puii vor supraviețui, dar au nevoie de îngrijire atentă. Mama-pisică avea nevoie de vitamine și hrană fortifiată.
– Rar întâlnești un instinct matern atât de puternic, – spunea doctorul, aproape gândindu-se cu voce tare. – De obicei pisicile vagaboande își ascund puii în locuri dosnice. Asta a găsit o modalitate să ceară ajutor.
Următoarele trei săptămâni am trăit după programul de hrănire. Alarma suna la fiecare trei ore, zi și noapte. Raluca mă ajuta când eram la muncă. Puii se întăreau, deschiseseră ochii, începeau să se târască.
Apropo, am uitat să spun, la muncă toți credeau că am un copil mic. Cearcănele de sub ochi erau de la lipsa somnului. Colegii întrebau dacă sunt bine, dacă nu cumva m-am îmbolnăvit. Eu glumeam că m-a prins insomnia.
– Ioana, înțelegi că în apartamentul tău cu o singură cameră nu pot trăi cinci pisici? – m-a întrebat cu grijă Raluca.
– Înțeleg, – am dat din cap.
Am postat anunț pentru adoptarea puilor în mâini bune. Doritori au fost mulți, dar am selectat cu grijă viitorii stăpâni, am verificat condițiile în care vor trăi micuții.
După două luni, toți patru pui și-au găsit cămin. Unul l-a luat vecina Maria, chiar cea care se plânsese de miorlăit.
– Vin nepoții și se vor bucura, – a zâmbit ea. – Și eu de mult voiam o pisică, dar nu mă hotărâsem.
Pisica roșcată a rămas cu mine. Am botezat-o Ruja, simplu și fără pretenții. S-a dovedit uimitor de deșteaptă și recunoscătoare. Dormea pe perna mea, mă întâmpina de la muncă, torcea seara, așezată pe genunchi.
– Știi, Ruja, – i-am spus într-o seară, – m-ai învățat multe. Credeam că nu vreau să răspund de nimeni. Deodată mi-a devenit clar – când dăruiești căldură altcuiva, viața ta devine mai bogată.
Ruja s-a uitat la mine cu ochii ei inteligenți și a lăsat capul pe mâna mea.
După șase luni, Raluca mi-a spus că puii au crescut sănătoși și fericiți. Maria își iubește enorm animalul. Iar eu am căpătat o tradiție: în fiecare seară deschid ușa balconului și las Ruja să respire aer proaspăt.
Uneori milostenia vine sub cea mai neașteptată formă. Sub forma unei pisici vagaboande stăruitoare, care n-a renunțat și a găsit o cale să-și salveze copiii. Iubirea maternă nu cunoaște granițe, nici la oameni, nici la animale. Iar inima omenească poate topi chiar și după ani de singurătate, dacă în ea se trezește compasiunea.
Voi ați observat animale fără stăpân? Poate vreunul dintre ele cere și el ajutor. Spuneți-vă povestea în comentarii.
sursa.
