Pisica a intrat în biserică și s-a așezat lângă altar părintele a priceput totul
Sluba de dimineață decurgea liniștit, fără agitație. Totul era obișnuit și cumpătat: rugăciunile cunoscute, aceleași fețe în mare parte femei în vârstă, poate zece suflete, nu mai multe. Părintele Mircea slujea de douăzeci și trei de ani și de mult nu-și mai făcea iluzii că într-o zi de lucru biserica se va umple de credincioși.
Era aproape de final când a auzit scârțâitul slab al ușii de la intrare.
A ridicat privirea și a încremenit.
Pe naos, pe sub bolţi, înainta cu pași lenți, ca la ea acasă, o pisică.
Cenușie, pufoasă, cu o pată albă pe piept. Coada ridicată. Pași siguri, ca și cum știa precis unde merge.
Femeile din strană s-au împuns coatele, unele s-au închinat, altele au strigat în șoaptă. Pisica însă trecea indiferent printre icoane și lumânări și s-a tolănit drept lângă altar.
S-a făcut ghem, și-a pus boticul pe lăbuțe și a rămas așa, nemișcată. Doar ochii galbeni, larg deschiși, priveau din străfunduri, nemișcat.
Părintele Mircea a simțit cum îl strânge ceva în piept.
A recunoscut-o.
Doamne, cum a ajuns ea aici?
I-au tremurat mâinile. A închis pleoapele o clipă, încercând să se adune, dar imaginea Rozinei i-a răsărit imediat în minte.
Femeie blândă, trecută de șaptezeci de ani, ochi obosiți și buni. Locuia singură într-un apartament vechi cu două camere, la marginea Chișinăului. Venea la biserică în fiecare duminică încet, sprijinindu-se în baston, dar întotdeauna prezentă.
Și mereu hrănea pisicile de la scară.
Și ele sunt făpturi ale Domnului, părinte, îi spusese odinioară când el îi adusese împărtășania acasă. Cum să le lași flămânde?
Iar Mița era slăbiciunea ei. Pisica cenușie pe care Rozina o luasse de pui și o crescuse cu drag. Nu se dezlipea de ea niciodată.
La ultima vizită a părintelui cam acum vreo trei săptămâni Mița stătea pe pervaz și o privea atent pe stăpâna ei. Parcă pricepea ceva doar de ea știut.
Părinte, îi șoptise atunci Rozina, dacă Doamne ferește pățesc ceva, să nu o uitați pe Mița. E deșteaptă, cu suflet.
El doar a dat din cap, i-a strâns mâna cald.
Iar acum Mița era lângă altar.
Și părintele Mircea a înțeles. Și s-a făcut frig în sufletul lui.
Sluba s-a încheiat de parcă printr-o ceață.
Murmura rugăciunile mai mult pe automat, gândul îi era doar la un lucru: trebuie să meargă. Acum.
Credincioasele ieșeau încet, cu lumânările în mâini, șușotind în prag. Se uitau uneori spre pisică, care stătea pe loc, nemișcată.
Părinte, dar pisica asta…? începu o bătrână, însă Mircea făcu semn din mână:
Mai târziu. Toate, mai pe urmă.
S-a dezbrăcat de odăjdii, și-a tras rasa obișnuită mâinile îi tremurau de parcă nici să închidă nasturii nu reușea.
Doamne, poate mă înșel.
Dar știa. Toată ființa lui știa nu greșea.
Mița a ridicat capul când s-a apropiat. L-a privit adânc în ochi și a mieunat încet.
O singură dată.
Ca și cum ar fi spus: ai înțeles? Bine.
Hai, a șoptit el, întinzând mâna.
Pisica s-a ridicat, s-a întins ca după somn și s-a îndreptat către ieșire. El după ea.
Afară era mohorât. Vântul zgâlțâia crengile golașe, plimba frunze uscate pe asfalt. Până la blocul Rozinei vreo cincisprezece minute pe jos.
Părintele Mircea mergea repede, aproape grăbit. Mița nu rămânea în urmă, coada-i pufoasă fluturând printre picioare.
Doar să ajungă la timp.
Știa însă: dacă pisica a venit la biserică și s-a așezat la altar deja e prea târziu.
Pe drum îi veneau în minte frânturi cu Rozina cum stătea în fotoliul de la geam, înveliță cu pled. Cum zâmbea când el intra. Cum făcea semnul crucii cu mâna tremurândă și primea Sfintele Taine.
Știți, părinte, îi spusese cu trei săptămâni în urmă, nu mi-e frică. Pe bune. Am avut o viață bună. Am avut bărbat drag, fată mare. Nepoți am, deși sunt departe, rar ne vedem. Dar Domnul nu m-a lăsat. Niciodată.
Și nu vă va lăsa, îi răspunse el calm.
A oftat ușor:
Știu, părinte. Numai că e tare singur. Mița mă înțelege, dar în casă e liniște adâncă.
Nu a băgat în seamă atunci. A consolat-o, a vorbit, a încercat să înveselească atmosfera. N-a priceput că poate era o despărțire.
Blocul cunoscut gri, scorojit, interfonul stricat de ani de zile. Etajul trei, liftul nu merge ca de obicei.
Se ținea de balustradă când urca. Inima îi bătea nu știa nici el dacă de grabă sau de neliniște.
Mița a ajuns prima. S-a oprit la ușa cu vopseaua scorojită și numărul vechi 37.
Și a stat.
A bătut părintele în ușă.
Odată. De două ori. De trei.
Nimic.
A apăsat pe sonerie veche, scârțâind. Sunetul lânced s-a dus spre interior.
Nimeni.
Doamnă Rozina! a chemat. Eu sunt, părintele Mircea!
Tăcere.
A pus urechea la ușă. Oare n-aude? Vârsta…
Dar era prea multă liniște dincolo.
Părintele s-a lăsat pe vine, a privit spre Mița. Stătea lipită de ușă.
Cu mâini tremurătoare și-a scos mobilul, a format numărul sectoristului cel care-l ajutase anul trecut, când intraseră huligani în biserică.
Alo, domnule Ion Balan? Eu sunt părintele Mircea, de la Sfânta Parascheva. Am nevoie de ajutor. Urgent. O doamnă în vârstă nu răspunde. Mă tem că… trebuie spartă ușa.
Glasul polițistului a rămas calm:
Adresa?
Strada Ștefan cel Mare, treizeci și doi, etajul trei, apartamentul treizeci și șapte.
Am înțeles. Vin.
A închis telefonul și s-a așezat pe podea, rezemat de perete.
Mița a venit, s-a frecat de rasa lui și a tors încet, jalnic.
A mângâiat-o pe blănița moale.
Bravo ție, i-a șoptit el. Ești isteață. Ai venit după mine.
Pisica s-a tolănit lângă el.
Au stat așa amândoi.
Părintele Mircea se gândea cât de rar îi făcuse vizită bătrânei tăcute. Că poate n-a observat cât de rău îi era, de fapt. Că, poate, aștepta o vorbă.
Iartă-mă, Doamnă Rozina. Iartă.
Sectoristul a venit după un sfert de ceas.
Ion Balan om voinic, cu fața obosită s-a urcat greu scările. L-a văzut pe părintele Mircea stând jos, s-a mirat:
Părinte Mircea? Ce-i aici?
Rozina nu deschide. Îmi e teamă că… glasul i-a tremurat.
Aprobator, sectoristul a încuviințat. Situație deja cunoscută pentru el.
Stați aici.
A bătut zdravăn în ușă, ferm:
Rozina Popescu! Deschideți! Poliția!
Nimic.
A scos din geantă un levier scurt, greu. L-a strecurat la ușă, s-a sprijinit și a apăsat din greu.
Ușor, ușa a trosnit.
Încă o împingere și s-a deschis.
Dinăuntru bătea un aer stătut, miros de medicamente și o tăcere adâncă.
Părintele și-a făcut cruce și a intrat după polițist.
Holul îi era cunoscut. Haina groasă, maro, a Rozinei, atârna la cuier veche, cu mâneci tocite. La ușă, papucii așezați liniar.
Coridor îngust, la dreapta camera.
Ion Balan a deschis ușa și s-a oprit pe prag.
Părintele Mircea s-a uitat peste umărul lui.
Inima i-a căzut în gol.
Rozina stătea în fotoliul ei de lângă geam. Învelită în plapumă. Mâinile strânse la piept. Capul puțin dat pe spate.
Părea că doarme.
Doar fața ceară, nemișcată.
Doamne… a răsuflat abia auzit părintele.
Polițistul a oftat greu, s-a apropiat, i-a pipăit pulsul, a dat din cap:
E de ceva vreme. Trei zile, cred. Poate și mai mult.
Trei zile.
Părintele Mircea s-a lăsat jos la prag.
Trei zile. A stat aici singură. În liniștea apartamentului. Nimeni n-a observat. Nimeni n-a căutat-o.
Fata într-un alt oraș. Nepoții la fel. Vecinii? Cine să mai observe azi pe cineva?
Numai Mița.
Numai ea a rămas. Lângă stăpână. Nu s-a dus, deși geamul era deschis.
Și numai când a priceput, a plecat la biserică.
O cunoșteați bine? a întrebat sectoristul, scoțând telefonul.
Da, a strâns părintele din dinți. A fost o femeie deosebită. Credincioasă.
Trebuie anunțată familia. Unde sunt actele?
În dulap sau birou, glasul îi tremura. Domnule Ion, eu sun fata. Am numărul ei, l-a lăsat.
Polițistul a încuviințat:
Bine. Eu chem salvarea.
Părintele Mircea s-a apropiat de fotoliu și s-a uitat atent la chipul Rozinei liniștit, aproape luminos.
N-a suferit. Domnul a chemat-o blând. În somn, probabil.
Iartă-mă, a șoptit. Iartă-mă că n-am venit la timp.
Și-a atins cu grijă părul alb.
A făcut semnul crucii și a început să citească rugăciunea de plecare încet, aproape în șoaptă. Cuvintele curgeau de la sine, ca lacrimile.
La ușă, nemișcată, stătea Mița și se uita la stăpână.
Și atunci părintele a înțeles: pisica aceasta a iubit-o pe Rozina mai mult decât toți din familie.
Mai mult decât fiica ce suna lunar.
Mai mult decât nepoții ce veneau o dată pe an.
Mița a rămas cu ea până la ultima clipă.
Și nici după n-a părăsit-o ci a venit la biserică, să ceară ajutor.
Părintele Mircea s-a lăsat în genunchi înaintea pisicii, a luat-o ușor în brațe.
N-a protestat. S-a lipit de inima lui și a tors slab, răgușit.
Gata, i-a șoptit. Totul s-a terminat. Ai grijă, promit. O s-o înmormântăm creștinește. Iar tu vei sta cu mine. Ești de acord?
Și a plâns.
Lacrimi curgeau pe blănița gri, și părintele o mângâia, gândindu-se că adevărata iubire se arată nu în vorbe, ci în fapte.
Rozina a fost înmormântată după trei zile.
A venit fata palidă, cu ochii roșii, toată îmbrăcată în negru. Nepoții nu i-a adus departe, a zis, cu școală.
Din enoriași s-au strâns vreo douăzeci majoritatea acele bătrâne care o cunoșteau. Au cântat Cu sfinții odihnește încet, cu voci tremurânde.
Părintele Mircea a citit prohodul. Se uita la sicriu, la fața Rozinei, acoperită cu un batic alb.
Iartă-mă, roaba lui Dumnezeu. Pentru neatenție. Pentru răceală.
Și lângă sicriu, pe podeaua rece a bisericii, ghemuită, stătea Mița.
A venit singură, dimineața, când au adus sicriul.
S-a așezat și n-a mai plecat.
Fata a încercat s-o alunge, a fluturat baticul:
Marș de aici! Nu-i locul tău!
Dar părintele a oprit-o:
Lăsați-o. Să-și ia rămas bun de la stăpână.
Femeia a vrut să spună ceva, dar, privindu-l, a tăcut.
La cimitir au luat-o și pe Mița n-aveau cum s-o lase singură. Tot drumul părintele Mircea a ținut-o în brațe.
După înmormântare, fata s-a apropiat de el:
Vă mulțumesc. Pentru tot. Pentru că ați găsit-o. Că ați anunțat.
Nu mie să-mi mulțumiți, i-a șoptit părintele. Ci Miței. Ea m-a adus.
Femeia s-a uitat mult la pisică, cu un amestec ciudat de emoții.
Luați-o dumneavoastră, a spus, eu nu pot. Și am și alergie…
Oricum, mă gândeam la asta, a răspuns părintele.
A dat din cap și a plecat, fără să se mai uite la mormântul proaspăt.
Părintele Mircea a rămas.
Se uita la movila umedă, la crucea pusă de probă.
Rozina. Tăcută. Singură.
Câți ca ea prin apartamente, prin case? Trăiesc, îmbătrânesc, se duc și nu-i vede nimeni. Nu-i caută nimeni.
Numai pisicile. Și Dumnezeu.
A mângâiat-o pe Mița:
Hai acasă?
Pisica a tors slab, tremurând.
De atunci, la biserică, pe pervaz, lângă altar, stătea mereu o pisică cenușie și pufoasă.
Enoriașii îi aduceau de mâncare, o mângâiau, îi șopteau:
Uite ce cuminte e. O suflet blând.
Părintele Mircea doar zâmbea, tăcut.
Seara, înainte de culcare, se așeza în fotoliu, o lua pe Mița în brațe și o mângâia încet.
Pisica închidea ochii, torcea.
Și în ochii ei galbeni se reflecta lumina candeliței.
Calmă. Nestinsă. Veșnică.
