Cerul plumburiu al Bucureștiului nu vestea deloc zorii; doar își schimba nuanța într-un gri mai deschis, fără să lase să treacă nicio rază de speranță.
Mă aflam în genunchi pe gresia rece ca gheața din toaleta funcționarilor de la etajul doisprezece al unui bloc vechi de birouri din centrul orașului. Îmi simțeam degetele zgâriate și dureroase, iar mirosul puternic de clor de la soluția de curățat îmi făcea ochii să lăcrimeze. Doar ștersul ritmic al cârpei pe faianță se mai auzea, umplând clădirea pustie de ecouri.
Dintr-o dată, telefonul cel ieftin, cu ecranul crăpat, a început să vibreze în buzunarul rece al halatului. O ancoră ce mă smulgea brutal din rutina obositoare. Era 5 dimineața. Pe ecran apărea numărul de la Grădinița Steluțe Mici program non-stop.
Sofica are febră, Iuliana, mi-a spus sec, fără nicio urmă de empatie, vocea de la capătul firului. Are 43 de grade. Vomită de vreo trei ore. Noi suntem centru social, nu spital. Aveți douăzeci de minute să o luați, altfel sun la protecția copilului s-o ducă la urgențe.
Când s-a întrerupt, liniștea a fost mai apăsătoare decât înainte. Inima mi-a tresărit în piept, gândindu-mă la Sofica, unica mea lumină în toată această cenușeală de viață.
N-am stat pe gânduri. Nici n-am mai semnat condica sau să-mi iau geaca din vestiar. Am rupt-o la fugă.
Gerul de ianuarie m-a înfășurat ca o furtună de ace de gheață. Am alergat trei străzi, în adidașii ieftini ce alunecau pe trotuarele înghețate ale Bulevardului Magheru.
Când am ajuns, cu sufletul la gură, la grădinița luminată artificial, plămânii îmi ardeau de parcă aș fi înghițit cioburi.
Educatoarea mi-a întins-o pe Sofica, înfofolită într-o pătură umedă și caldă, fără un cuvânt. Ochii ei erau opaci, gură-i micuță abia respira. Puteam s-o simt clocotind în brațe ca un cărbune proaspăt scos din vatră.
Trebuie doar s-o duc acasă. Am medicamente acolo, am îngăimat, cu voce tremurată, aproape să-mi mușc limba de frică și rușine.
Acasă însemna, de fapt, o cameră căzută de zece metri pe undeva printr-un bloc ponosit din Rahova. Acolo, înăuntru, era și mai frig vântul șuiera pe sub banda izolatoare pusă pe geamul spart. Caloriferul nu mergea de două săptămâni.
Am culcat-o pe Sofica pe salteaua pătată, frământând disperată cutiuța de plastic care-mi era ca dulap de medicamente. Goală. Sticluța cu Paracetamol pentru copii era doar un tub gol de plastic.
Am încercat cu pipeta să extrag vreun strop, dar n-a ieșit decât aer.
Telefonul a vibrat din nou. Era domnul Mihăilescu, șeful de echipă de la firma de curățenie.
Iuliana? Unde ești? Șeful de noapte mă tot întreabă de etajul 12!
Fetița mea e foarte bolnavă, domnule Mihăilescu are febră mare, aproape 40 de grade. Nu pot s-o las singură. Vă rog, măcar aziO tăcere scurtă, încărcată, apoi un oftat greu de la capătul firului.
Închide, Iuliana. Stai cu copilul. Vin eu la nouă să verific. Să-mi scrii dacă ai nevoie de ceva, a mormăit și a închis.
Mi-am lăsat telefonul să cadă lângă saltea. L-am ținut pe Sofica la piept, ascultându-i respirația aspră și gemetele mici, punând toată dragostea mea ca un scut, ca febra să-i fie mai ușoară. Am rămas acolo, tolănite printre umbre reci, cu mâinile pe fruntea ei, șoptindu-i povestea cu steaua norocoasă, de câte ori îi fusese frică de întuneric.
Pe la răsărit, primele nuanțe palide au atins geamul spart, iar Sofica a oftat încet, febra dând înapoi ca o mare rușinată. Ochii ei s-au deschis încet, întâlnindu-i pe ai mei.
Mami, ninge? a murmurăt.
Nu ningea, dar pe rama ferestrei, sub respirațiile noastre calde, s-a strâns un colț de abur, ca un nor mic, curat. I-am zâmbit strâmb, ștergându-i fruntea.
Da, puiule. Ninge pentru tine.
Iar afară, Bucureștiul părea, pentru o clipă, mai alb decât toată cenușa care ne înconjurase până atunci.
