Cerul plumburiu al Chișinăului nu dădea semne de zori; doar se deschidea într-un gri mai pal, fără pic de speranță.
Andreea Baciu stătea în genunchi pe gresia rece a băii directorului, la etajul doisprezece, simțindu-și degetele dureros de rănite de la atâta frecat cu clor. Mirosul înțepător i se lipise de piele, iar mâinile îi tremurau de oboseală.
Singurul sunet era tropăitul ritmic al cârpei pe faianță, într-o clădire pustie din centrul orașului. Până când a simțit vibrația telefonului din buzunar o clipă dureroasă care o readuse abrupt în realitatea din care simțea că nu mai are scăpare. Era ora cinci dimineața. Ecranul telefonului ei ieftin și deja crăpat îi ardea palma, ca un bec vechi de încălzire. Grădinița Mugurașii Veseli deschisă non-stop.
E foarte fierbinte, Andreea, a venit vocea lipsită de vreo urmă de grijă, tăioasă, de la celălalt capăt. Are aproape 43 de grade.
Vomită de trei ore. Suntem centru cu fonduri de la stat, nu spital. Aveți douăzeci de minute să o luați, altfel sun la Protecția Copilului și o duc la urgențe, unde e locul ei, nu aici.
Tonul semnalului mort a umplut camerele cu o liniște care spărgea orice iluzie de siguranță. Inima mi-a sărit din piept. Ilinca. Fetița mea, sufletul meu, de opt luni, ancora mea în marea asta rece.
N-am ținut cont de pontaj, de geacă sau de lucrurile mele de la vestiar. Am fugit pur și simplu, fără să mă uit înapoi.
Aerul brutal al lui ianuarie m-a izbit ca o palmă, ca un zid de ace de gheață care mi-au tăiat răsuflarea în cioburi. Trei străzi am alergat, săptămâni întregi de cărat greutăți simțindu-se cu fiecare pas pe trotuarul înghețat al Bulevardului Ștefan cel Mare.
Când am ajuns în holul de la Mugurașii Veseli, luminat de neon, aveam impresia că plămânii îmi sunt puși pe jar și răniți pe dinăuntru. Femeia de la tejghea nu mi-a spus nimic, doar mi-a înmânat grăbită un mic pachet de lână, abia cald.
Ochii Ilincăi erau încețoșați; buzele, mici și chircite, abia se deschideau cu un geamăt sugrumat. O țineam în brațe și simțeam că e ca un cărbune încins scos din foc.
O duc acasă. Am medicamente acolo, am mințit, abia recunoscându-mi vocea stinsă și tremurândă.
Acasă era de fapt o garsonieră de zece metri pătrați într-un bloc dărăpănat de la marginea orașului, unde abia dacă mai era căldură, iar fereastra era reparată cu bandă adezivă. De două săptămâni caloriferul era doar o bucată ruginită de fier.
Am așezat-o pe Ilinca pe salteaua pătată și am căutat cu mâini febrile prin lădița de plastic pe care o foloseam ca dulap de medicamente. Nimic. Sticluța de Nurofen pentru copii era doar un recipient gol, fără viață, doar o speranță deșartă de plastic.
Am încercat să storc ceva cu picurătorul, măcar o picătură de medicament, dar am primit doar un fir de aer rece.
Telefonul a vibrat din nou. Era domnul Popescu, șeful meu de tură de la firma de curățenie.
Baciu? Unde ești? Supervizorul mă urmărește la etajul 12!
Fetița mea e foarte bolnavă, domnule Popescu. Are are aproape 40 cu febră. Nu pot să o las singură, vă rog, măcar azi Adu-o la mine, răspunse el, tăcut pentru o clipă. Stau aproape. Am acasă supozitoare. Vin acum să vă iau.
Șoaptele lui au sunat ca o minune între pereții subțiri ai garsonierei. N-am mai pus nicio întrebare: Ilinca avea ochii grei, dar genele îi tresăreau, ca și cum ar fi știut că cineva, poate doar pentru o noapte, veghează cu noi. Am tras-o la piept fața i s-a odihnit pe clavicula mea, trupul mic și încăpățânat s-a topit în brațele mele.
Nu știu cât a trecut până am auzit pașii lui Popescu pe hol, nici cum am coborât pe scara rece cu copilul lipit de mine. Totul a fost ca un vis fierbinte, cu fețe și mâini neclare, cu promisiuni pe șoapte. O mașină veche cu miros de tutun și șampon ieftin ne-a dus spre o casă necunoscută, încălzită puternic, cu pături curate și o cană cu apă caldă.
În bezna aia obosită, pe un fotoliu uzat, i-am văzut obrajii rozaliindu-se încet la lumina unui soare lăptos ce se năștea din spatele perdelelor groase. Ilinca a scâncit și mi-a cuprins degetul: strânsoarea ei era slabă, dar reală. Aproape am plâns când am simțit-o.
Popescu m-a lăsat să dorm, iar dimineața mirosea a cafea și a început nou. Am știut: mâinile mele pot purta lumea dacă, undeva, pentru câteva ceasuri, cineva mi le odihnește. Și, culmea, chiar atunci, printre fiare ruginite și neonuri reci, zori timizi s-au arătat pe cerul Chișinăului, aducând cu ei, pentru prima dată după multă vreme, o rază subțire de speranță.
