Cerul de cenușă peste Chișinău nu vestea zorii, ci se îmbrăca doar într-un gri și mai palid, ca și cum ziua ar fi uitat să se lumineze.
Elena Bălan stătea în genunchi pe gresia rece ca gheața din toaleta șefilor, la etajul doisprezece dintr-o clădire de birouri veche din centrul orașului. Degetele-i erau roșii și usturau de la înălbitorul puternic; mirosul îi înțepa nasul, dar nu îndrăznea să lase mopul din mână.
Doar sunetul monoton al cârpei pe plăcile de ceramică se auzea în liniștea aproape dureroasă a clădirii pustii. Până când ceva a vibrat în buzunarul halatuluia fost o smucitură, ca un fir subțire care o lega de lumea din afara clădirii și care se rupea tot mai mult.
Era ora cinci dimineața. Ecranul crăpat al telefonului vechi îi ardea palma vesel, o lumină sângerândă. Grădinița Mugurașii serviciu non-stop. E fierbinte rău, Elena, răsună la celălalt capăt o voce răgușită, seacă, lipsită de orice fir de compasiune. Are 43 cu febră. Vomită de la ora trei. Suntem un centru subvenționat, nu spital. Aveți douăzeci de minute să veniți, altfel chem Protecția Copilului să o ducă la spitalul de psihiatrie.
Apelul s-a întrerupt brusc, lăsând în urmă o liniște care îi pulsa în tâmple. Inima Elenei părea că a sărit peste o bătaie. Maria. Ancora ei de opt luni într-o mare de gri.
Nu s-a mai uitat în urmă. Nu și-a luat nici măcar haina din dulap. A alergat pur și simplu.
Fulgii tăioși de ianuarie au lovit-o drept în obraji, ca un nor de ace de gheață care îți taie răsuflarea. Trei străzi a alergat, adidașii ieftini alunecând pe gheața din Piața Centrală.
Când a ajuns la intrarea luminată de neoane a grădiniței, avea impresia că plămânii îi sunt făcuți din cioburi de sticlă.
Femeia de la recepție i-a întins un ghemotoc de lână înfierbântat, fără niciun cuvânt. Ochii Mariei erau sticloși, gurița ei mică deschisă într-un suspin fără sunet, trăgând aer cu efort. Parcă ar fi scos jar încins din vatră.
Eu… doar o duc acasă, am medicamente, a mințit Elena cu vocea atât de tremurată încât aproape că se bâlbâia.
Acasă era, de fapt, o cameră mizeră de zece metri pătrați într-un bloc scorojit din cartierul Telecentru. Înăuntru era chiar mai frig decât afară, căci vântul trecea nestingherit prin celofanul lipit strâmb peste geamul spart. Sobă nu mai aveau de două săptămâni, doar fierul vechi ruginind în tăcere.
Elena a așezat-o pe Maria pe o saltea pătată, mâinile i s-au încleștat pe cutia din plastic pe post de dulăpior cu medicamente. Gol. Sticluța de Nurofen pentru copii era doar o iluzie din plastic.
A încercat să stoarcă o picătură, orice, din pipetă. Dar n-a ieșit decât un strop de aer.
Telefonul a vibrat iar. Era domnul Popescu, șeful de echipă al firmei de curățenie.
Bălan? Unde-ai dispărut? Șeful mă urmărește la sânge pentru etajul doisprezece!
Fetița mea e bolnavă, domnule Popescu. Are… are febră mare, 39,5. Nu pot s-o las. Vă rog, doar azio singură clipă. Glasul îi s-a frânt, ca și cum toată speranța rămasă s-ar fi topit în aerul înghețat al camerei.
Domnul Popescu a tăcut câteva secunde, apoi, brusc, vocea i s-a înmuiat, aproape imperceptibil: Să-mi lași mie cheia, rezolv eu azi. Tu… vezi de copil. Tonul îi era grăbit, stingher, de parcă ar fi vrut să nu fie nimeni martor la gestul lui mărunt de omenie.
Elena a rămas nemișcată o clipă, iar lumina gri de dincolo de fereastră a prins o nuanță nouă, caldă, trecătoareca o adiere de primăvară pierdută.
Și-a strâns fetița la piept. Maria, fierbinte ca o torță, s-a cuibărit în brațele ei cu o încredere născută din foame de dragoste și teamă.
Atunci, liniștea din cameră s-a spart: de afară, printre dangătele unei tramvai stinse, Elena a auzit, pentru prima oară în multe luni, trilul unei păsări lăsându-se în crengile golașe. N-a știut dacă a fost o iluzie sau realitate, dar sunetul acela, subțire, a săpat o fisură în zidul frigului din inima ei.
A strâns Maria mai tare, șoptind un cântec uitat, iar peste obrajii ei au început să curgă lacrimi calde, nu de neputință, ci de recunoștință pentru acea clipă de viață înghesuită între cerul de cenușă și speranța încăpățânată care creștea, firavă, în întuneric.
Afara, peste Chișinău, lumina palidă s-a atins pentru o secundă de acoperișuri, ca și cum soarele și-ar fi amintit brusc că are unde răsări.
