„De ce ți-ar mai trebui o casă, dacă nu vei apuca vara…” — acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Andrei, când a părăsit-o pe Ilinca, lăsând-o singură în umbra bolii sale. Acum, după șase luni, el era din nou în fața ușii ei, iar ea, ascunsă în spatele zăvorului și cu cearcăne adânci sub ochi, nu găsea puterea să-i deschidă.
Boala, care părea cândva că s-a retras, se întorsese cu o încăpățânare răzbunătoare — și de data aceasta, nu avea de gând să plece.
Își amintea cum doctorul o privise drept în ochi și i-a spus: „Mai aveți, cel mult, o lună.” Nici lacrimi, nici panică — doar un gol și o liniște cu care rătăcea pe străzile orașului, acolo unde viața își urma cursul nestingherit.
Și acum, din nou el — Andrei, fostul soț — în fața ușii ei. Ieri era o povară pentru el, astăzi — doar o formalitate spre moștenire. Încrezător, înecat în parfum scump, a spus:
— Semnează casa pe numele meu. Oricum nu o vei mai folosi…
Ea l-a privit cu ochi goi. Părea că nu mai avea putere să se certe. Dar a doua zi dimineață, în biroul notarului, a întâlnit o femeie în vârstă, pe nume Maria. Nepotul ei — un băiețel grav bolnav — avea nevoie de un miracol sau, cel puțin, de o casă de vândut pentru tratament.
Și Ilinca a făcut alegerea. Definitivă. Și adevărată.
A semnat actele nu pentru Andrei, ci pentru Maria. Căminul ei devenea acum o șansă la viață — nu pentru ea, ci pentru micuțul Mihai.
Andrei a izbucnit, a strigat, a înjurat, a dat cu pumnii în aer. Dar Ilinca a tăcut.
În zori, sub soarele blând al primăverii, inima i s-a oprit liniștit. Iar în palma ei era mâna caldă și tremurândă a Mariei.
— Primește, Doamne, acest suflet curat în Împărăția Ta… — a șoptit Maria printre lacrimi.
Iar pe holul unde ieri răsunau furia și lăcomia, astăzi se auzea doar plânsul stins al unui copil — și o recunoștință, aproape îngerească în puritatea ei.
