Întâlnire întâmplătoare
Puful de pe geaca Iuliei încălzea doar pe dedesubt. Se strânsese tot la poale, iar deasupra nu mai era decât o foiță subțire, pe care o străpungeau toate vânturile Bălților. Jos, era salvată de niște pantaloni de lână împletiți de mama și de cizmele moi de pâslă, iar eșarfa aspră din lână o strângea pe umeri, trasă mereu de pe brațe, ca să nu înghețe.
Mașina promisă de Tatiana, tovarășa ei de pe piață, a dat greș. Și-acum, înconjurate de traistelor, așteptau o ocazie pe marginea bulevardului, fiecare separat, căci nici nu încăpeau toate pachetele într-o singură mașină. Se despărțiseră fără să-și promită nimic, fiecare pe cont propriu, fiecare cu speranțele și frigul ei.
Pe când lucra Iulia la patroană, nu avea astfel de necazuri. Dar banii nu îi ajungeau creștea singură doi copii, și de curând, într-unul din drumurile de navetă spre Chișinău cu marfă, a plecat și ea alături de Tatiana, să-și încerce norocul.
Dar banii nu se făcuseră mai mulți, marfa adusă încă nu se vânduse, însă grijile se înmulțiseră.
Acum trebuia să care dimineața negustoria la piața Centrală, iar seara să o adune și să o urce pe rând treptele scării spre apartamentul de la etajul patru, alergând cu sacoșele din lipsa liftului și-n speranța că băiatul nu e plecat.
Nu demult și ea striga voios Noi vrem schimbare! împreună cu studenții în Piața Marii Adunări Naționale, iar acum schimbările acelea pătrunseseră murdar și pe furiș în viața ei trustul la care lucra s-a închis, au fost dați afară. Bărbatul ei demult dispăruse, și Iuliei nu îi rămăsese altă cale decât să meargă la drum, pe la piață. Deși crezuse mereu că negoțul nu-i este sortit.
Acum stătea la marginea drumului, în mizeria topită sub bocanci, în fond încă tânără, dar cu buzele crăpate de vânt, fața roșie de stat la tarabă în curent, iar ochii plini de apă.
Mașinile treceau în viteză, stropeau cu mocirlă hainele oricui se nimerea. Iulia încerca să nu se uite la murdăria asta, privea la acoperișuri și la copaci, unde zăpada era albă și curată. În viață sunt destule mizerii, mai bine să nu le privești.
Ridică mâna pentru a suta oară cerșea o ocazie, când în fața ei opri, cu greu, un automobil străin, murdar ca tot ce era în jur.
Mergeți spre strada Ștefan cel Mare? Vă plătesc rezonabil, zise ea în ușa deschisă, apoi amuți.
L-a recunoscut imediat. De parcă nici n-ar fi trecut atâția ani. Parcă deloc nu se schimbase, doar mai frumos devenise. Aceeași privire serioasă și tainică, aceleași sprâncene ridicate ușor, același zâmbet subțire pe buze.
Până să se adune, el deja ieșise din mașină și aranjase rapid traistelor în portbagaj.
Se trânti pe scaunul din față, își aranjă eșarfa și începu să-și caute scuze se pregătea să-i explice de ce arată așa în ziua asta. Sigur și el o recunoscuse…
Sau…
Câți ani trecuseră? Câți?
***
Avea douăzeci și doi atunci. Fusese trimisă la practica de dinainte de diplomă la o veche ocol silvic din Codrii Orheiului. O aștepta Viorel la Iași, logodnicul. Totul în ordine: practică-diplomă-nuntă.
Ce puteau schimba trei luni de practică? Nimic…
O cazăseră la o femeie în vârstă, Ecaterina, tot la ocol lucra, trăia cu socrul surd. Era firea Iuliei ușoară, se împrietenise repede cu Ecaterina, împărțind grijile bătrânului.
Și-ntr-o zi, sub ochii ei, socrul a avut un atac, a căzut. A alergat după ajutor la vecini, nimeni acasă. Tocmai trecea un tractor pe drum. Făcu semn. Din cabină coborî un tânăr: frumos, înalt, privire tainică.
Au venit repede în casă, băiatul puternic, l-a ridicat pe bătrân și l-a dus în tractor pe scaunul din față. Și Iulia tot alături. Emoționată vor ajunge la medicie?
Au ajuns la punctul medical, de acolo a venit și ambulanța. Băiatul urcă și el în salvare, și mergeau toți spre oraș.
Abia după ce bătrânul era pe mâini bune, au vorbit normal.
A aflat că lucrează la aceeași instituție, sunt și vecini. Îl chema Andrei.
Era deja seara târziu. Bătrânul rămăsese la spital, mulțumesc Domnului, ajunseseră la timp. Dar cu întoarcerea cum rămânea? Salvarea nu-i aducea înapoi la sat.
Hai, vino. Mama prietenului meu e aproape aici. Dormim la ei, dimineață mergem cu bărbații când trec spre piață.
Iulia deja pricepea că băiatul e serios, nu avea de ce se teme, dar tot se codea.
Nu… Nu-i potrivit. Dorm la spital. Dimineață vă găsesc. Bine?
Unde? Pe scaunele alea? Haide fără frică. Tanti Lidia e bună. E casă mare. Eu dorm în șură cu Ghicu.
Și Iulia a acceptat. Andrei avusese dreptate a dormit pe perne groase, de puf, ca leșinată, până dimineața când tanti Lidia a deșteptat-o. Femeie de omenie, cu suflet mare.
În timp ce îi pusese mămăligă cu lapte, i-a povestit că Andrei avusese soție, de undeva, dar era delăsată, fugise lăsându-i băiatul. El de unul singur, pe lângă muncă, ținea porci, vindea carne, ridica o casă nouă. Tot bine numai, lăudăros, de parcă Iulia dăduse ochi pe el.
Dar ea doar zâmbea. Avea logodnic viitor inginer, tânăr și promițător. Și ea era tânără, ambițioasă, bărbații divorțați cu copii nu-i erau pe plac.
Totuși, după această întâmplare, îl vedea pe Andrei peste tot. Ba la exploatare, ba la cantină, ba prin sat. Ecaterina îl cunoștea bine, și pe bătrânul l-a adus acasă tot cu ajutorul lui.
Îi placi lui Andrei. L-am întrebat și s-a înroșit ca un copchil. Și v-ați potrivi.
Vai de mine! Eu am pe Viorel.
Până la urmă nu-i bărbat. Andrei e băiat cinstit. Vezi ce fermă are, totul cu mâna lui. Și copilul e frumos. Numai mămică îi lipsește.
Dar inima Iuliei tremura. Și ea îl căuta cu ochii. Înalt, sigur pe sine, cu o putere blândă și egală, simțită de la o poștă. Toți îl respectau.
Să întrebi la Prunaru ce și cum, îi ziceau bărbații.
Ea era domnișoară adevărată, ajunsă din oraș în sat aproape din întâmplare. Înaltă, subțire, cu palton cafeniu, nemaivăzut prin noroaiele martie din Codrii Orheiului. Nu mergea, plutea peste mocirlă. Bărbații nu înjurau când ea trecea, păreau mai demni.
Domnițo, cum v-ați încumetat să veniți aici?
Iulia, stai putin, te duc cu tractorul.
Era aproape de ocol, dar ploua, și Iulia s-a urcat lângă Andrei.
Cu cine-i băiatul? pentru Iulia, bărbații cu copii erau deja bărbați serioși, chiar dacă el era cu doi ani mai mare.
Ce cu “dumneavoastră”? Spune-mi Andrei. Băiatul e cu mama. Vecina mai vine, stă cu el. Mergem la grădiniță. Crește…
Cum îl cheamă?
Nicolae, ochiul tatălui se lumina, Iute, îi bai dacă nu-l supraveghezi. Baba mereu se ceartă, privi spre Iulia, Nu-ți place la noi?
Ba da…
Taci tu un pic. Când dă să înverzească, o să-ți placă. Avem râuri curate O să vezi.
Mergeau pe străzi fără lumină, că primăria tăiase curentul. Și simțea Iulia cum Andrei își asumă răspunderea pentru sat.
N-avea de unde să știe că asta, răspunderea, e adevărata virtute la un bărbat.
Iar de atunci, el tot venea: aducea lemne Ecaterinei, ducea medicamente bătrânului. Iar Iulia încă se lupta cu sentimentele.
Nu se vedea trăind aici, în sat. În oraș nu-și lăsa nimic, doar pe Viorel și niște pregătiri de nuntă. Se gândea câte lacrimi s-ar vărsa dacă ar afla Viorel, și-ar întrista și mama.
Chiar ai să trăiești la țară? întreba mama uluită.
Și dacă ar afla că viitorul ginere, divorțat, cu copil, crește porci… Vaaai…
Seara, când vântul mișca câinii de pe afară, se vedea închipuindu-și o viață cu el. O iubea, era blând și recunoscător. Vor fi și copii, și-or să semene cu el.
Dar totul părea imposibil acum. Există Viorel, care deja cumpărase verighetele. Mama lui strângea bani de nuntă, părinții Iuliei la fel. Rușine să-i dezamăgească.
Dar în inimă palpitau așteptări dulci și confuze. Primăvara și presimțirea o amețeau.
Simțea că nu-l iubise niciodată pe Viorel, dar pe Andrei da. Că logodnicul de acasă o făcea să simtă totul și mai romantic.
Și într-o noapte, într-un moment de dramă, cu lacrimi, aproape singură a grăbit apropierea. Ce era despărțire de trecut sau de iubirea nouă, nu știa. El o oprea, îi căuta ochii, dar până la urmă a acceptat.
Era pentru prima dată, dar totul a fost firesc, frumos, iar de regret nici vorbă.
Dar niciun gând final nu se născuse. Naivitate, lipsă de hotărâre, sau pură lipsă de experiență?
Până când, la fântâna din sat, s-a întâmplat ceva decisiv. Iulia mergea după apă și-l văzu pe băiat, blond, mic, cățărat la marginea fântânii pericol mare. Se grăbi la el.
Nu te urca, poți cădea! Unde-i mama?
Pe drum, o fată plăpândă alerga spre ei, ca un vrăbioi de toamnă. Băiatul a smuls mâna și s-a dus plângând în fusta fetei.
Era cât pe ce să cadă, zise grăbită Iulia.
Nicolae, nu plânge, nu trebuie, fata privi trist și nu prea prietenos.
N-am fost atentă. Mulțumesc, a zis fata și au plecat de mână.
Nicolae? O fi al lui Andrei? Frică! Copil străin, respingător…
Apoi a venit mama lui Andrei la Iulia a plâns că Nicolae s-a atașat de vecina Galina, sărmană orfană, care îl iubea pe Andrei și îi era ajutor. Iulia, străina, stricase totul.
Iulia clipea, n-ar fi crezut că e despărțitoare. Doar Andrei îi stricase logodna! Ea considera că e partea păgubită, nu că face rău cuiva.
Andrei, cât a implorat-o să nu plece! O conducea la gară, o asigura că toată drama e doar invenția mamei, că Galina nu-i potrivită pentru el. Chiar așa era: tăcută, ștearsă, lângă Andrei nu se vedea.
Tace, parcă e mereu rușinată, zicea Ecaterina, Nu-s potriviți. Dar voi…
Dar Iulia era rănită. Nu voia să fie intrusă într-o poveste. Ea va avea povestea ei, de orășeancă. Toată îndoiala dispărea când și-l amintea în gara cămașă în carouri, umerii lați atârnați, fruntea brăzdată de supărare, ochii lipsiți de lumină. Așa și l-a tot ținut în gând.
A plâns sub zdruncinatul roților de tren.
Așa s-a dus practica.
Dar tinerețea vindecă. A mers înainte fără să mai privească înapoi. S-a măritat cu Viorel, viața de familie a început să se învârtă.
**
Acum, Iulia se trânti iar pe scaunul din față, aranjând iar eșarfa. Îi căuta scuze să-i spună de ce arată așa de obosită. Poate că nici el n-o cunoaște
Sau… Poate s-a schimbat. Îngrășată, buzele crăpate, geaca nu-i vine, eșarfa udă… Câți ani?
Șaisprezece. Da. Șaisprezece ani au trecut.
La început, mergeau tăcuți.
Frumoasă vreme, zise ea când o baltă a murdărit parbrizul unei alte mașini în trecere.
Aici, în oraș. Afară, la țară-i curat acum. Și drumurile, ca niciodată, deszăpezite.
De pe-acolo sunteți?
Da, bat drumul Afaceri.
Vă mulțumesc că m-ați luat, că astăzi am rămas fără mașină. În mod normal am transport, dar azi… Vă plătesc în lei, sigur.
El a privit-o cu ochiul acela tainic, și ea a înțeles o recunoscuse.
Bună… a șoptit.
Bună, Iulia!
Ați recunoscut Credeam că ați uitat.
Nu am uitat, privirea serioasă pe drum.
Undeva, în piept, pe sub coaste, ceva a început să doară vocea lui, mâinile lui, ochii lui, toate s-au amestecat strălucind ca vitraliile într-un vis. Iulia și-a dat jos eșarfa.
Cum îți merge, Andrei? a scos, abia respirând.
El a tăcut o clipă, poate se luptase și el cu amintirea.
Eh, nu rău în general. Mă zbat. E vreme grea. Tu tot…
Mai lucrezi la ocol?
Nu, s-a dus cu totul pe apa sâmbetei. Nici nu lucram chiar acolo Sunt pe cont propriu de ani buni.
Da. Așa trebuie acum. Tot agricultură?
Și agricultură, și firmă, și negoț carne, produse tradiționale.
Acum toți vând.
Și deodată, Iulia își amintește văzuse pe vreo etichetă la salam numele “Păunescu”. Se amuzase atunci, o coincidență?
Salamul Păunescu de la magazin e al tău?
Ei, se poate zice, zâmbea cu tristețe, Nu e gustos?
Ba da. Mama face drum special să-l cumpere Nu-mi imaginam.
El povestea, încercând să scuze succesul.
La început era totul de casă. Apoi, ferma a crescut, carnea s-a adunat, și oamenii fără lucru veneau să ajute. Apoi am ridicat o mică fabrică, am luat și magazine.
Bravo. Ești singur în afacere?
Echipă mică, dar eu sunt cu răspunderea. Mulți de acasă m-au urmat. Am ajuns și-n județ, nu mai vindem doar la piață.
Iuliei i s-a făcut rușine. Ea, în geaca jerpelită, cizme de pâslă, ea, odată doamnă de oraș în palton. El, băiatul de la țară om de afaceri. Parcă au schimbat locurile.
Băiatul tău ce face?
Andrei surâse:
Am trei.
Trei copii?
Da, trei băieți. Tu?
Fata și băiatul Iulia își ștearse fruntea de transpirație.
Nicolae e-n armată, a fost într-un punct fierbinte, ne-am ținut zilele. Galina a albit. Vine acasă la primăvară. Cel mijlociu-i la liceu tehnologic, cel mic încă-i la a cincea.
Galina… S-a căsătorit el cu vecina, soră cenușie…
Ar fi vrut să-i spună cât a regretat că nu a rămas! Tare ar fi vrut! De câte ori s-a mustrat Și-acum, ochi în ochi cu el…
Viorel a fost un soț greu. La început, mergea totul. Lucra ca inginer, s-au mutat la Fălești, părea promițător, au primit garsonieră. Copiii mici, greutăți, dar treceai peste toate.
Apoi Viorel a început să se certe la fabrică, să sară de colo-colo, să bea. Au pierdut casa, s-au mutat la soacră. Într-un final, el a plecat de acasă. Iulia nu a mai rezistat, a cerut divorț, s-a mutat la mama ei. Tatăl, sprijin, nu mai era.
Voia să-i spună tot, să-i spună cât regretă. Dar altceva a ieșit pe gură:
Cel mare e la liceu, fata în clasa a opta. Fuge timpul.
Da, fuge.
Tăceau. Fiecare consuma povara regretelor și a visului, fiecare convins că e singur cu greutatea sa.
Simți o vină veche față de Andrei. Dar și-a amintit de mama lui plângând, de Galina Că de fapt le cedase locul. Poate pe atunci nu era decât orgoliu și naivitate…
Dar tu, cum ești? întrebă el, fără adresă directă.
Eu? Uite-mă. M-au dat afară. Lucrez la piață… Dar tare greu e să fii singură.
Soțul? Viorel parcă…
Ții minte? Ciudat.
Te-am văzut și mireasă. Am venit după cortegiul vostru până la restaurant.
Cum?
Da. Tanti Caterina mi-a spus totul, înainte de nuntă. N-am vrut să te tulbur. M-am întors acasă și i-am făcut propunere Galinei.
Doamne! Dacă aș fi știut…, Iulia rămase goală de puteri.
N-ar fi ieșit bine. Tu erai fericită, frumoasă.
Poate, la nuntă fata e fericită. Dar nu a durat mult… După cinci ani am divorțat. Am venit înapoi la mama, cu copiii.
Păcat…
M-am obișnuit. Am devenit puternică, eu Copiii-s educați, vor merge mai departe. Vând la piață, cuia vânturile dar locul e bun. Nu-i chiar rău.
Ar fi vrut să pară senină, chiar dacă nu avea afaceri ca ale lui, trăia decent.
Andrei asculta, cu sprâncenele încruntate.
Familia ta cum e? Galina?
Ridică din umeri, părea cu gândurile departe.
Galina? Face pâine…
Pâine? Acasă?
Inițial, da. Acum… Cuptorul Băltesc îl știi? Magazin, patiserie…
Sigur. Am intrat o dată. Ea?
E patroană. Pentru ea l-am făcut. Făcea pâine bună. Așa am ajuns afaceri.
Deodată, Iulia își amintește că la Cuptorul Băltesc a văzut-o: femeie mică, tunsă băiețește, energică, în mantou alb și eșarfă roz. I s-a părut cunoscută. Acum pricepea legătura.
Aici e? Andrei cauta adresa. Iulia s-a trezit la realitate.
Strada viitoare, la colț.
Atunci Andrei a tras pe dreapta, a sărit din mașină.
Apoi, de parcă ar fi privit un vis, l-a văzut alergând în pielea goală, deschizând portiera cu un buchet mare de crizanteme albe. Le-a așezat pe genunchii mici ai Iuliei, peste pantalonii grosolani.
Iulia se uită la crizanteme, și florile umezi se tulbură în ochii ei. Își șterge repede lacrimile abia zisese că e o femeie puternică.
El o ajută cu traistelor până sus pe scări, printre grafitti și tencuiala căzută.
Intri? ar fi vrut să refuze polițist, dar tot ar fi vrut să intre și să vadă ce e.
Poate era haos, marfă peste tot, mama unde era cu ai ei ochi, cu întrebările…
Să fi intrat Să vadă, să-nțeleagă, să o ierte…
Nu, Iulia, plec. Am multe drumuri azi. Îi strânge ușor încheietura mâinii, o clipă rămasă suspendată, de parcă se despărțea.
Și apoi a fugit pe scări.
Să-l strige? Să-i spună?
Iulia, privind în urma lui, a realizat deodată: lui îi era mai greu. Știa că nu se vor mai vedea și această cunoaștere a făcut-o să se simtă ușurată.
A târât sacoșele sus.
Mama era la ușă: întrebări, necazuri, știri. Iulia doar a simțit palma fierbinte, mirosul pâinii, și, în fața ferestrei, s-a oprit să vadă crizantemele.
A schimbat papucii uzi, și pe la masă a întrebat încet:
Mamă, ți-aduci aminte de băiatul acela din practica mea, de la Orhei? A vrut să mă ceară. Ți-am spus înainte de nuntă…
Parcă, murmură mama.
Mi-ai zis că-s nebună să stau la vaci și porci după facultate.
Și am avut dreptate. Eram și acum în noroi…
L-am întâlnit azi.
Aici?…
Da, nu contează unde. Mama, produsele Păunescu pe care le tot admiri sunt ale lui. Iar soția patroana Cuptorului Băltesc. Atât.
Mama a rămas stană cu ceașca-n mână, apoi a pus-o încet jos în ochi i-a fulgerat o amintire. Și-a zis, împăcând-o și liniștindu-se parcă pe sine:
Ei, așa-i viața. Dacă s-ar putea să-ți alegi soarta, toți s-ar lua la harță.
Și Iuliei i-a fost milă de mama ei.
Lasă, mamă Trăim, nu-i așa? Azi am vândut două costume și trei gecuțe. Mergem înainte. Capul sus!
Da, așa e… Dacă am ști unde cădem, am pune paie.
În curând s-a întors fiul. Mare, înalt, cu ochii aceia tainici. Acum Iulia vedea clar cât de mult îi seamănă celui din vise.
Și cum a crezut tot neamul că a ieșit băiatul prematur de trei kile? Nimeni nu s-a îndoit de ea Iulia nu era frivolă.
Fiul nimeri la masă.
Mamă, să nu te superi. Mi-am găsit de lucru la un club de echitație vom avea grijă de cai, plata-i la zi. Nu-ți fă griji, nu strică la școală. Jur, mamă…
Iulia oftă. Ieri s-ar fi supărat. Azi…
Fă cum crezi, Andrei. Ești destul de mare. Orice muncă-i cinste. Și bani îți trebuie. Nu am nimic contra.
El ciocănea fericit lingura pe masă. Simțea că s-a schimbat ceva, dar nu știa ce. Dar era bine să simtă încrederea mamei.
Iulia nu putea adormi. Nu plângea. Un fel de stare ciudată pusese stăpânire pe ea.
Privea crizantemele albe și se gândea la viață, la întâlnire, la faptul că fiecare trebuie să treacă în următoarea etapă, separat.
Întâlnirea lor a împărțit viața ei în două: înainte și după Andrei. La fel și acum.
Pentru amândoi, soarta mai păstra surprize și șansele unei fericiri chiar dacă nu se vor mai vedea niciodată, vor rămâne, pe nesimțite, unul în viața altuia.
Tot ce se întâmplă are un rost.
Azi, întâlnirea i-a fost dată pentru a înțelege ceva foarte, foarte important.
