Parcă a fost ieri, dar de fapt au trecut ani buni de atunci Era o vreme când viața părea că s-a oprit pe loc. După ce l-am pierdut pe Andrei, soțul meu, casa ni s-a făcut pustie, prea încăpătoare doar pentru mine și Irinuca, fetița noastră de cinci ani. Cât o întreba Irinuca când se întoarce taticul, simțeam cum mi se strânge inima și nu găseam niciodată cuvinte destule. Iar timpul a trecut, și a adus cu el o rutină nouă, tăcută și grea: duminică de duminică mergeam împreună la cimitir.
Ne ridicam devreme. Eu luam un snop de flori simple, căutate din grădină sau cumpărate de la piață, iar Irinuca ținea strâns de mâna mea. Drumul nu era lung, vreo douăzeci de minute: întâi pe strada liniștită a satului, apoi pe o alee cu plopi înalți care legănau domol vântul, și la urmă ajungeam la poarta grea de fier a cimitirului vechi. Irinuca tăcea aproape tot drumul, privea mereu în jos și mă apăsa cu mânuța-i mică.
Câteva luni la rând n-am băgat de seamă ceva. Dar, cu timpul, am observat cum, de fiecare dată înainte de plecare, Irinuca apuca de pe masă câteva coji de pâine. Când nu găsea, mă ruga să cumpăr repede de la brutărie. Nu i-am dat mare atenție mi-am zis că vrea să hrănească vrăbiile sau porumbeii, așa cum făceau copiii la sat.
Numai că, la cimitir, nu era nicio pasăre flămândă în zare. Irinuca se apropia nu doar de crucea tatii, ci și de mormântul vecin, unul vechi, cu piatra scorojită, iar fotografia era ștearsă de vreme. Punea cojița de pâine cu grijă pe lespede, le aranja ca la masă și apoi se trăgea deoparte, fără o vorbă.
Așa s-a întâmplat aproape un an întreg.
Într-o duminică nu m-am mai putut abține. În timp ce Irinuca punea iar pâinea pe piatră, am întrebat-o, blând:
Irinuca mamii, tu lași pâine ca să hrănești păsărelele?
Nu, a răspuns ea liniștită.
Dar atunci pentru cine?
Ceea ce mi-a spus atunci m-a lăsat fără glas.
Irina și-a ațintit ochii spre poza de pe mormântul vechi și a spus firesc, de parcă era ceva obișnuit:
Pentru bunicuța. Atunci când am venit prima dată, îi era foame.
Am înghețat.
A început să-mi povestească despre ziua înmormântării tatei. În zarva și durerea de atunci, ea a văzut o bătrânică stând pe o bancă. Era palidă și își ruga încet trecătorii pentru o bucățică de pâine, spunând că nu mâncase de dimineață.
Nimeni nu a băgat-o în seamă. Irinuca tocmai avea un colț de pâine de la mine. S-a apropiat de bătrână și i-a întins pâinea. Femeia a luat bucata, i-a zâmbit cu blândețe și a mulțumit.
După aceea, n-am mai văzut-o, a continuat Irinuca. Dar, după câteva zile, am recunoscut poza ei pe mormântul de lângă tati. Și m-am gândit că îi mai este foame și acum… De-asta aduc pâine. Poate acolo n-are ce mânca.
Nu știu ce simțeam. Nu spaima mă încerca atunci, ci liniștea Irinucăi, convingerea ei că gestul e cel mai firesc din lume.
După ziua aceea, n-am mai pus întrebări. Duminică de duminică, pe același drum, Irinuca ducea și așeza, cu sfințenie, o fărâmă de pâine pe piatra uitată a bătrânei. Și povestea asta a rămas în sufletul meu, ca o taină din acele vremuri de demult, pe care doar inima de mamă știe să o păstreze.
