O fetiță de șase ani a lăsat aproape în fiecare săptămână, timp de un an, pâine pe un mormânt: mama era convinsă că hrănește doar păsările, dar când a aflat adevărul, a rămas profund tulburată
Acum un an, când Loredana și-a înmormântat soțul, parcă totul s-a oprit în loc. Casa li se părea uriașă, prea goală pentru ele două. Fiica sa, Ilinca, avea cinci ani atunci și întreba des când se va mai întoarce tati. Fiecare întrebare îi sfâșia sufletul Loredanei, care nu găsea niciodată cuvintele potrivite. Timpul a trecut și a prins contur un obicei nou, greu și dureros: duminica dimineața, mergeau împreună la cimitir.
Plecam amândouă devreme, pe răcoare. Loredana lua cu grijă un buchet mic de flori de câmp, iar Ilinca mergea ținând-o de mână. Drumul dura vreo douăzeci de minute: o străduță liniștită, apoi o alee de castani bătrâni și în cele din urmă poarta scorojită a cimitirului vechi din Chișinău. Fetița nu prea spunea nimic tot drumul, privea la pământ și strângea tare palma mamei.
După câteva luni, Loredana a observat ceva ciudat. Înainte de fiecare ieșire, Ilinca lua mereu de pe masă câteva felii de pâine. Dacă nu găsea, ruga s-o ducă la magazin să-i ia pâine. La început, Loredana nu a dat importanță. A crezut că vrea să dea firimituri la vrăbii ori porumbei.
Dar în cimitir, nu vedeai niciodată vreo pasăre printre cruci. Ilinca se ducea atentă nu doar la mormântul tatălui său, ci și la cel de alături, vechi, cu o cruce înnegrită și poza ștearsă a unei bătrâne. Aranja coartele de pâine chiar pe lespede, aliniate frumos, ca la o masă. Apoi se retrăgea, fără vreun cuvânt.
Așa a trecut aproape un an.
Într-o duminică, Loredana n-a mai putut răbda. Când fetița a pus din nou pâinea pe mormântul acela, a întrebat-o cu blândețe:
Ilinca, tu pui pâinea pentru păsări?
Nu, a răspuns liniștită fetița.
Atunci pentru cine?
Cuvintele Ilincăi au tăiat-o pe mama ei la inimă
Fetița s-a uitat la poza de pe crucea de alături și a spus simplu, ca și cum ar fi fost ceva firesc:
Pentru bunica. Era flămândă atunci.
Loredana a amuțit.
Ilinca i-a povestit că, în ziua înmormântării tatălui ei, văzuse o bătrână foarte slabă, stând pe o bancă în cimitirul din Chișinău. Era palidă și cerea încet trecătorilor o bucată de pâine. Spunea că n-a pus nimic în gură toată ziua.
Nimeni n-o băga în seamă. Ilinca avea cu ea o bucată de pâine pe care i-o dăduse mama să guste. S-a apropiat și a întins pâinea bătrânei, care a zâmbit și a mulțumit cu ochii înlăcrimați.
Pe urmă, n-am mai văzut-o, a continuat fetița. Și apoi i-am recunoscut poza pe cruce. M-am gândit că cine știe, poate îi e foame și acolo unde s-a dus. Și de-asta îi aduc pâine, poate nu are ce mânca.
Loredana a simțit cum o strânge ceva în piept. Parcă își amintea ceva din ziua aceea plină de lume, plâns și agitație, dar nu-și putea aduce clar aminte de bătrâna aceea. Nu-și amintea s-o fi văzut pe cineva cerșind pâine.
Pe poza ștearsă chiar era chipul unei femei în vârstă. Data morții exact în aceeași zi cu cea când soțul Loredanei plecase.
Pentru o clipă, Loredana a privit neajutorată la Ilinca și nu a mai spus nimic. Ce-i frumos era liniștea, firescul cu care vorbea copila, ca și cum era cel mai normal lucru din lume.
Din acea zi, Loredana nu a mai pus întrebări. În fiecare duminică, au urmat același drum pe sub castanii din Chișinău. Și fetița a continuat să pună cu grijă pâinea pe vechiul mormânt.
