Într-un oraș liniștit trăia o femeie pe nume Zinaida Popescu. Considera că duce o viață respectabilă, chiar dacă nu a avut parte de familie sau copii. Totuși, avea propriul apartament, unde domneau curățenia și ordinea. Și avea un serviciu bun: contabil la o fabrică de mobilă.
Zinaida ajunsese la 50 de ani trăind liniștită și mulțumită, satisfăcută de viața ei, mai ales comparativ cu a vecinilor săi. Îi plăcea să creadă că soarta i-a surâs. Era o persoană bună, care nu făcea rău nimănui.
Vecinii ei, însă, erau mai puțin reușiți. Pe palierul ei locuia o femeie mai în vârstă, de peste 60 de ani. Și, oh, ce rușine! Aceasta și-a vopsit părul albastru! Purta haine strâmte și blugi, stârnind râsul tuturor. O numeau nebuna orașului.
„E de necrezut”, gândea Zinaida Popescu privind-o pe vecina ei. Era însă mulțumită că ea, spre deosebire de aceasta, arată adecvat vârstei sale.
Despre a treia vecină îi era rușine să vorbească. Avea doar 21 de ani și deja un copil de vreo cinci ani. Probabil a rămas însărcinată în timpul școlii. Părinții fetei lipseau, așa că locuia doar cu fiica sa. Se împrietenise și cu bătrâna cu părul albastru, care avea grijă de copil în timp ce tânăra pleca.
Zinaida nu era surprinsă: „Oamenii de o seamă se atrag”, gândea ea. “Eu trec neobservată, fiind de treabă. O simplă salutare în lift și atât”.
Ultimul vecin era un bărbat de vreo 30 de ani. Când l-a văzut prima dată, a fost șocată: avea mâinile și gâtul acoperite de tatuaje! Oamenii normali nu se poartă așa, gândea ea. De tineră îi judeca pe cei care își mutilau pielea din dorința de a atrage atenția. „Mai bine ar citi o carte”, își spunea ea zilnic când îi întâlnea în lift.
Acasă, era fericită că-și duce viața cum trebuie. Uneori discuta despre vecini la telefon cu unica prietenă: „tipul cu tatuaje”, „mama tânără” și „bătrâna nebună” erau subiecte centrale.
Într-o seară, Zinaida Popescu se întorcea de la serviciu cu o stare proastă. Apăruse un deficit la muncă, prima dată în cariera ei. Pe cine va cădea vina? Desigur, pe contabil! O durea capul de dimineață și, brusc, au început să-i țiuie urechile, iar picioarele îi deveniseră grele.
Cu greu a ajuns la scara blocului și s-a prăbușit pe o bancă. A simțit o mângâiere ușoară pe mână și, ridicând privirea, a văzut-o pe vecina cu părul albastru.
– Ce s-a întâmplat? Vă simțiți rău? întrebă ea îngrijorată.
– Mă doare… capul… murmură Zinaida.
– Haideți la Ionuț, e acasă azi. Sunteți palidă, de parcă nu mai aveți sânge în obraji.
– La ce Ionuț? întrebă femeia.
– Ionuț stă la același etaj cu dvs. E cardiolog. Chiar nu știți?
Ajunși la etajul corespunzător, vecina a bătut la ușa lui Ionuț. Zinaida a fost surprinsă să-l vadă la ușă pe bărbatul cu tatuaje, despre care credea că nu putea fi un om serios.
Ionuț i-a luat tensiunea, a așezat-o pe o canapea și i-a dat o pastilă. În scurt timp, durerea de cap și țiuitul au dispărut.
– Programați-vă la consultație! Trebuie să urmați tensiunea, chiar și la o vârstă fragedă ca a dvs., zâmbi medicul, când starea ei s-a îmbunătățit.
– Mulțumesc, îi spuse Zinaida, simțindu-se jenată amintindu-și cum îl judecase. „Se vrea atractiv, dar la minte stă prost”, îi spunea ea prietenei. Dar el, surpriză, se dovedea a fi doctor, salvând vieți zilnic.
– Cu plăcere. Aveți grijă! Apelați la mine, dacă e nevoie!
După ce și-a luat rămas bun de la doctor, Zinaida s-a întors acasă și s-a așezat pe canapea. Se înșelase în privința lui… Și vecina cu părul albastru se dovedise de ispravă. Apropiindu-se, a întrebat cum se simte.
Cineva a sunat la ușă. Era vecina cu părul albastru, ținând de mână fetița tinerei pe care Zinaida o considera o mamă precoce.
– Am vrut doar să văd cum sunteți. Iertați-mă că sunt cu Andreea, Ana e la muncă… Și voiam de mult să ne cunoaștem, dar n-am îndrăznit. Acum s-a ivit ocazia! Ne întâlnim des cu vecinii, dar dvs. sunteți mai retrasă.
– Intrați, să facem un ceai, spuse Zinaida, surprinzându-se. – Mulțumesc pentru ajutor, când m-ați văzut că nu mă simt bine…
– Nu-i nimic de mulțumit. Văd imediat când cineva nu se simte bine. Am îngrijit-o pe mama bolnavă din adolescență. De la 14 ani, când mama s-a îmbolnăvit. Și a plecat când aveam peste 30. N-am învățat bine, nu am avut iubiri, doar am îngrijit-o… Am reușit cu greu să am copil. Oricum, acum, la bătrânețe, recuperez, zâmbi vecina arătând spre părul ei colorat. Mulțumesc fiicei mele, care m-a ajutat să mă vopsesc. Și îmi cumpără tricouri cool. Măcar acum, să mă simt tânără. Dar lui Ana îi e și mai greu.
– Cine-i Ana? întrebă Zinaida.
– Ana, sora mea, fetița de la ușa de alături. Andreea e sora ei. Părinții lor au murit într-un accident auto. Ana a adoptat-o, o crește singură. A renunțat la facultate și lucrează din greu. Ionuț o ajută financiar. Adică Ionuț, cel care v-a ajutat azi…
Când vecina a plecat, Zinaida a stat tăcută la masa din bucătărie, cu privirea pierdută. Ar trebui să-i ofere ajutor Anei, să stea cu Andreea din când în când. Și voia de mult să-și vopsească părul roșcat. Crezuse că-i nepotrivit pentru vârsta ei. Dar mâine, cu siguranță, va discuta cu vecina ei despre asta! Și să nu uite să-l invite pe Ionuț la prăjituri ca recunoștință.
