Parascheva Iliescu își șterse mâinile umede și, oftând de durerea din spate, se duse să deschidă ușa. Cineva suna timid, dar insistent, pentru a treia oară. Tocmai terminase de spălat geamul și nu auzise de la început. În fața ușii, stătea o fată tinerică, foarte drăguță, dar palidă și cu ochii obosiți.
– Doamna Parascheva, am auzit că închiriați o cameră?
– Vecinii aceștia, mereu trimit pe cineva la mine! Nu închiriez camere, nu am făcut-o niciodată.
– Dar mi s-a spus că aveți trei camere.
– Și ce dacă? De ce ar trebui să închiriez? Sunt obișnuită să locuiesc singură.
– Îmi pare rău. Mi s-a spus că sunteți credincioasă și m-am gândit…
Fata, ascunzând lacrimile care i se înnodau în ochi, se întoarse și coborî încet scările. Umerii îi tremurau.
– Hei, întoarce-te! Nu ți-am zis “nu”! Ce surprinzători sunt tinerii de azi, puțin și imediat plâng. Hai să intri în apartament, să discutăm. Cum te numești? Să ne tutuim?
– Mariana.
– Ah, “de la mare”, așadar. Tatăl tău e marinar?
– N-am tată. Sunt orfană. Nici mamă nu am. M-au găsit oameni buni în scara blocului și m-au dus la poliție când aveam mai puțin de o lună.
– Ei, lasă, nu te supăra. Hai să vorbim peste o ceașcă de ceai. Ți-e foame?
– Nu, am cumpărat un pateu.
– Un pateu! Tineretul de azi, nu se îngrijesc de ei înșiși, și la treizeci de ani au deja ulcer… Hai, stai jos, mai am încă supă de mazăre caldă. Îți fac și un ceai, am multă dulceață. Soțul meu a murit acum cinci ani, dar eu fac totul ca pentru doi. După ce mâncăm, mă ajuți să termin de spălat geamul.
– Doamna Parascheva, aș putea face altceva? Mi-e cam amețeală, mă tem să nu cad de pe fereastră – sunt însărcinată.
– Grozav! Tocmai asta îmi lipsea, o gravidă. Sunt o femeie cu principii. Ai plănuit asta?
– De ce să credeți așa? Sunt căsătorită. Dinu, de la același orfelinat. Însă e acum la armată. A venit acasă recent în permisie. Iar când gazda a aflat că sunt gravidă, m-a dat afară. Mi-a dat o săptămână să găsesc altă casă. Noi locuiam nu departe de aici. Dar, după cum vedeți, lucrurile sunt cum sunt.
– Da… lucrurile stau cum stau… Și ce să fac eu cu tine? Poate să-mi mut patul în dormitorul lui Sani? Bine, ia camera mea. Și nici să nu te gândești să-mi dai vreun ban, m-aș supăra tare. Du-te și adu-ți lucrurile.
– Nu am mult de mers. Toate lucrurile noastre sunt într-o geantă lângă scară. Termenul de o săptămână a trecut, și de ieri merg din ușă în ușă.
Așa se făcu că au devenit două… Mariana era pe punctul de a-și termina studiile în design vestimentar. Parascheva Iliescu era deja de mulți ani pensionată, după un accident de tren grav, așa că stătea acasă și croșeta dantelă, fețe de masă, pe care le vindea la piața locală. Marfa sa era ingenioasă: șervețele și fețe de masă ca spuma mării, delicate și eterice, astfel se vindeau bine. Banii nu lipseau. O parte veneau din vânzarea fructelor și legumelor din grădină. Sâmbătă, lucrează acolo cu Mariana. Duminica, Parascheva mergea la biserică, iar Mariana, acasă, recitea scrisorile de la Dinuca și-i răspundea. Rareori mergea la biserică, nu era obișnuită încă. Se plângea că obosește ușor.
Într-o sâmbătă, lucrau în livadă. Recolta fusese culeasă și pregăteau pământul pentru iarnă. Mariana obosea repede, așa că tanti Para o trimitea să se odihnească și să asculte vechile discuri pe care le cumpăraseră cândva cu soțul ei. În acea sâmbătă, după ce lucrase cu grebla, viitoarea mămică s-a așezat să se odihnească. Parascheva arunca frunze uscate în foc și privea gânditoare. Deodată a auzit-o pe Mariana strigând: “Mama! Mămico! Vino repede!” Cu inima bătându-i puternic, uitând de picioarele și spatele dureros, Parascheva a alergat spre casă. Mariana își ținea mâinile pe burtă, strigând. Imediat, Parascheva a convins un vecin să le ducă la maternitate cu viteza pe care bătrânul său „Dacia” o putea permite. Mariana gemea continuu: “Mămico, mă doare! Dar e prea devreme, prea devreme! Doamne, roagă-te pentru mine, tu știi cum!”
Plângea și se ruga neîncetat. De la camera de gardă, Mariana a fost dusă pe targă, în timp ce vecinul de la țară a adus-o pe femeia plângândă acasă. Toată noaptea s-a rugat Fecioarei Maria pentru sănătatea copilului. A doua zi dimineață, a sunat la maternitate.
– Totul e în regulă cu fiica dumneavoastră. La început vă striga pe dumneavoastră și pe Dinu, plângea, dar apoi s-a liniștit, a adormit. Doctorul spune că nu e risc de avort, dar va trebui să mai rămână aici câteva săptămâni. Are și hemoglobina scăzută. Asigurați-vă că mănâncă bine și se odihnește mult.
Când Mariana a fost externată, au vorbit ore în șir, până după miezul nopții. Mariana povestea mereu despre Dinu.
– Nu era găsit, ca mine. Era orfan. Am fost împreună la orfelinat ani de zile. Am fost prieteni din școală și apoi ne-am îndrăgostit. Mă îngrijește cu o blândețe dincolo de iubire. Scrie frecvent. Vreți să-i vedeți poza? Uite, e al doilea din dreapta. Zâmbește…
– Frumos… – Parascheva nu voia s-o dezamăgească pe Mariana. Era timpul să-și schimbe ochelarii. Fotografia era mică și soldații mulți, nu-l vedea clar pe Dinu. Doar contururile…
– Mariana, tot vreau să te întreb, de ce atunci în grădină, m-ai numit “mamă”?
– Ah, așa… M-a luat valul de frică. Obicei de la orfelinat. Acolo, toți adulții, de la director la instalator, erau mamă și tată. Cu greu am scăpat de obicei, dar când mă panichez sau sunt nervoasă, spun “mamă” mereu. Iartă-mă.
– Înțeleg… – oftă Parascheva ușor dezamăgită.
– Tanti Para, spuneți-mi despre dumneavoastră. De ce nu aveți fotografii cu soțul sau copii? Nu aveți copii, nu-i așa?
– Nu, nu am. Am avut un băiat, dar a murit înainte să împlinească un an. După accident nu am mai putut avea copii. Soțul era precum un copil pentru mine. L-am alintat și l-am iubit enorm. Era singura mea iubire, la fel cum Dinu e pentru tine. După ce l-am îngropat, am pus toate pozele deoparte. Deși sunt credincioasă și știu că e lângă Dumnezeu, mi-a fost greu fără el. Pozele doar mă făceau să plâng. Așa că le-am ascuns să nu mă mai înduioșez fără rost. Lui îi e de folos rugăciunea mea, nu lacrimile mele. Poate îi ceri lui Dinu să se pozeze mai clar și punem o poză cu el în ramă. Am câteva rame pe undeva.
În Ajunul Crăciunului, Parascheva și Mariana pregăteau sărbătoarea, împodobeau camerele și vorbeau despre Pruncul Iisus, așteptând prima stea. Mariana nu-și găsea locul, se mișca constant schimbând locurile, masându-și spatele.
– Ce ai, draga mea? Ai lăsat tot ce zic să treacă pe lângă urechi. Te tot foiesti ca un copil.
– Tanti Para, chemați “salvarea”. O să nasc.
– Ce spui, draga mea? Nu e termenul pentru săptămâna viitoare?
– Probabil am greșit. Sunați repede, nu mai pot!
Jumătate de oră mai târziu, “salvarea” ajunsese la maternitate. Pe șapte ianuarie, în ziua Nașterii Domnului, Mariana a adus pe lume o fetiță. În aceeași zi, Parascheva a trimis o telegramă tânărului tată.
Ianuarie a fost o lună solicitantă. Micuța le aducea multe bucurii, dar și provocări. Mariana, de comun acord cu Dinu, și-a numit fetița Parascheva. Parascheva Iliescu a fost profund impresionată și emoționată. Și așa, micuța Parascheva le dădea de lucru. Tulburător era plânsul nemotivat și capriciile nechibzuite. Însă toate acestea erau preocupări fericite. Parascheva aproape că își uitase de bolile sale numeroase.
Ziua era caldă pentru o iarnă. Parascheva, profitând de vremea bună, plecase la cumpărături. La întoarcere, o întâlni pe Mariana la poartă cu căruciorul – tânăra mamă hotărâse să o scoată pe micuța Parascheva la o plimbare.
– Mai stăm puțin la plimbare, tanti Para?
– Stați cu binecuvântarea Domnului, eu voi începe prânzul.
Intrând în sufragerie, Parascheva zări o fotografie cu soțul ei într-o ramă. Zâmbi: „A găsit-o, în sfârșit. Și a ales o poză când era tânăr. Tinerii nu sunt interesați să privească pozele cu un bătrân.”
Ciorba fierbea gustos pe aragaz când Mariana aduse pe micuța Parascheva acasă. Un băiat vecin îi ajută cu căruciorul. Ambele femei desfășură copilul cu grijă. Năsucul mic mirosea dulce a somn. Părăsiră pe vârfuri camera.
– Mariana, – zâmbi Parascheva, – cum ai știut unde sunt fotografiile lui Sash?
– Nu înțeleg la ce vă referiți?
– Ce-i asta? – Parascheva arătă spre fotografie.
– Asta? Dumneavoastră ați cerut să îl fotografiez pe Dinu mai clar. El a mers special la un studio. Ramele le-am găsit pe raftul cu cărți.
Parascheva luă fotografia cu mâini tremurânde. Acum realiză că nu era soțul ei. Tânărul sergent zâmbea degajat fotografului. Femeia se așeză pe canapea, palidă, cu privirea pierdută, uitându-se undeva în depărtare. Când se întoarse spre Mariana, aceasta plângea arzător, ținând o compresă cu miros de amoniac.
– Mămico, uitați-vă la mine! Priviți-mă în ochi! Ce s-a întâmplat, mămică? – gemea Mariana.
– Mariana, deschide șifonierul, pe raftul de sus sunt fotografii. Aducă-le pe toate.
Mariana aduse mai multe albume și câteva fotografii în rame. Din prima o privea… Dinu?!
– Doamne! Cine este? Este Dinu? Nu, fotografia e veche. Cine este, mămico?
– Acesta e soțul meu, Sașa. Mariuca dragă, de unde provine Dinu?
– Nu știu. A fost adus la orfelinatul nostru din Chișinău, după un accident de tren. Mai târziu, i s-a spus că părinții lui muriseră.
– Doamne, ce greșeală teribilă! Mishu, copilul meu, mi-a arătat un trup și l-am identificat. Cămașa era la fel ca a ta. Cu fața nu se mai putea. Băiatul meu mic, dragă, Mishu! Ești viu! Soția și fiica ta trăiesc cu mine și habar nu am. Doamne, Tu ai adus Mariuca la mine. Draga mea, adu-mi fotografia.
Mariana, complet bulversată, nu înțelegea ce se petrece. Iată fotografia în ramă. Parascheva o sărută, scăldând-o în lacrimi: „Mishu, soarele meu, copilul meu drag!”
– Dinu, – încoronă Mariana timid.
– Să fie Dinu, dar este fiul meu, dragă Mariana, fiul meu! Prietește-te și vezi fotografia tatălui – sunt trăsături identice!
Tânăra femeie încă se afla în dubiu.
– Marinette, spune-mi, are un semn? Undeva deasupra cotului drept? Seamănă cu o stea. Identificasem doar că împlinesc vârsta și cămașa era ca a lui Mishu. Dar mâinile lipseau, semnul nu l-am putut vedea. Ce taci?! Are semn?
– Da, are un semn. Seamănă cu o stea. Mamă, dragă mamă, așa este!
Amândouă femei, îmbrățișate, plângeau fără să țină cont că în camera alăturată, Parascheva mică solicita dieta, cerând mamăi sale.
