Uite, vreau să-ți povestesc ceva ce mi s-a întipărit în suflet. Era o femeie de cincizeci și șase de ani, să-i spunem Doina, care a început să simtă că trece timpul pe chipul ei. Nimic ieșit din comun, toți trecem prin asta, nu? Numai că, la ea, parcă se vedea peste noapte felul în care se ștergeau treptat urmele tinereții o speria de fiecare dată când se privea în oglindă. Parcă cineva îi lua frumusețea cu fiecare dimineață, ca și cum bătrânețea era o mască tot mai grea.
Și, totuși, Doina arăta tare bine acum puțin timp! Ți-aduci aminte, în fiecare dimineață, când trecea grăbită pe lângă banca de la scara blocului din Chișinău, acolo unde stătea domnul Pavel Gherghel, bătrânul acela simpatic, el nu pierdea nicio ocazie să-i spună: Ce bine arătați! Ce fată frumoasă sunteți!. Domnul Pavel își scotea căciula de lână sau pălăria, după vreme, și îi dădea un zâmbet simpatic. Ea, firește, se lumina la față și-și vedea de drum zâmbind. Era ceva magic: după fiecare compliment, parcă primea și mai multe la serviciu parcă strălucea.
La un moment dat, Doina și-a dat seama că nu l-a mai văzut demult pe domnul Pavel pe banca lui. Parcă dispăruse pur și simplu. A întrebat pe vecini și a aflat că îl duseseră la un cămin de bătrâni, undeva la periferie. Copiii lui locuiau deja peste hotare, iar rudele din oraș nu se descurcau cu grija de zi cu zi, căci domnul Pavel avea deja nouăzeci de ani și avea nevoie de ajutor special și îngrijiri medicale.
Și, uite așa, Doina a uitat de grijile despre bătrânețe și a început să se gândească la bătrânelul acela ovioraș, care îi dădea sens zilei cu vorbele lui calde. A întrebat unde îl găsește, a cumpărat niște dulciuri și ceva fructe că așa-i la noi, vii cu plocon și într-o duminică a plecat la căminul de bătrâni.
L-a găsit pe domnul Pavel așezat într-un fotoliu, cu un castronel de griș cu lapte și unt, zâmbind pe sub mustață. Când a văzut-o, s-a luminat la față: Ah, cât mă bucur să vă văd! Ce bine arătați! Ce fată frumoasă sunteți!. Parcă îi venise din nou primăvara în suflet.
Și așa, și alți bătrânei și bătrâne din cămin s-au apropiat de ea, i-au spus vorbe frumoase, au lăudat-o, iar Doina, când a ajuns acasă și s-a uitat în oglindă, a observat: obrajii erau roșii, ochii sclipeau, părul se ondulase ușor, iar ridurile păreau mai puține! Chiar arăta mai tânără ca și cum frumusețea și vitalitatea se întorseseră la ea, așa, ca prin farmec…
Și Doina a început să meargă în fiecare duminică la cămin. Ajuta cum putea și ținea mici ateliere de dans pentru bătrâni, fiindcă asta știa ea să facă cel mai bine. Nu o făcea pentru a se întineri ci pentru că simțea în suflet o bucurie rară, dăruind puțină atenție și afecțiune. Când simți că ești pentru cineva ca o fiică sau ca o nepoată, când vezi recunoștință și bunătate în ochi de oameni buni, efectiv nu ai cum să nu simți că ți se luminează întreaga ființă. Și de fiecare dată aceiași cuvinte: Ce bine arătați! dar din inimă.
Adevărul e că oamenii din jur sunt oglinzile noastre, dar nu niște oglinzi obișnuite, ci unele vrăjite. Unii te fac să te simți frumos și tânăr, să mergi drept și cu pas ușor, cu ochii sclipind de poftă de viață și zâmbet sincer. Alții, din păcate, pot să te apese, să simți că îmbătrânești sub greutatea cuvintelor sau nepăsării lor.
Trebuie să avem grijă de oglinzile noastre magice, de oamenii cuminți și buni, care spun din suflet o vorbă bună. Și să avem grijă tare mare de cei bătrâni. Cât timp mai sunt ei printre noi, noi încă avem tinerețe în vene și putem face un bine. Așa gândește și Doina. Și are perfectă dreptate.
