O femeie de cincizeci și șase de ani începu să observe că îmbătrânește. Nimic ieșit din comun, chiar deloc e absolut firesc. Venise vremea, ce să-i faci.
Dar femeia se privea în oglindă și aproape că se înspăimânta. Parcă cineva îi fura tinerețea și frumusețea pe furiș, zi după zi, ca și cum îi mâzgălea fața cu pensula bătrâneții. Încă nu demult arăta nemaipomenit! Și moșulețul acela care stătea pe banca din fața blocului pe orice vreme îi spunea mereu: Vai, dar ce bine arătați! Ce domnișoară frumoasă!
Femeia trecea pe lângă bătrânelul slăbuț. El ridica politicos pălăria sau căciula de mielușel, în funcție de sezon, și, cu același glas, rostea replica lui obișnuită: Ce fată frumoasă sunteți! Apoi femeia își grăbea pașii spre serviciu, cu zâmbetul pe buze. De altfel, primea complimente toată ziua realmente, era frumoasă!
Și, deodată, femeia își dădu seama că nu l-a mai văzut de mult pe moșulică. Banca era goală. Întrebă vecinii și află: domnul fusese dus la azilul de bătrâni. Rudele nu mai puteau avea grijă de el, iar copiii locuiau în alte orașe, așa că l-au dus la un cămin. Avea deja nouăzeci de ani, iar bătrânețea cere atenție și tratament aparte.
Brusc, altceva îi umplu gândurile. Nu mai era ocupată cu frica de bătrânețe, ci se gândea la moșulică, care, află acum, se numea Vasile Popescu. Găsi adresa azilului, cumpără câteva dulciuri și dulceață de casă, și într-o duminică porni spre căminul de bătrâni. Îl găsi pe domnul Vasile viiule și sănătos!
El stătea într-un fotoliu și mânca tacticos griș cu lapte și unt. De cum o văzu, zâmbi larg și spuse vesel: Aoleu, ce bucurie! Vai ce bine arătați! Ce domnișoară frumoasă!
Nu trecu mult și veni toată suflarea căminului bunicuțe, moșnegi să-i spună vorbe bune și să-i laude chipul. Femeia ajunse acasă, se privi în oglindă: obrăjori rumeni, ochii scânteiau, părul se ondulară singur și avea volum ca niciodată, iar ridurile parcă dispăruseră! Tare simpatică mai era! Chiar și mai tânără decât în buletin. Frumusețea și tinerețea i se întorseseră, cine-ar fi crezut…
A fost un mic miracol. Din ziua aceea, femeia începu să meargă în fiecare duminică la bătrâni, să dea o mână de ajutor, să țină mici ateliere fiindcă ea preda dansuri. Nu neapărat pentru a păcăli vârsta, ci pentru sufletul ei, că-i făcea bine să ajute. Să aducă bucurie. Să fie pentru cineva ca o fiică sau ca o nepoată. Iar ceilalți îi răspundeau la fel de cald… Și îi ziceau mereu: Vai, ce bine arătați! din tot sufletul.
Uneori, oamenii ne sunt oglinzi dar nu orice oglinzi, ci unele fermecate. După ce te întâlnești cu unii, simți că înflorești, parcă întinerești, spatele ți se îndreaptă, pașii devin ușori, ochii licăresc, zâmbești fără motiv… Alții, însă, te pot urâți sau gârbovi, te pot veștezi cu o vorbă rea.
De asta, trebuie să prețuim oglinzile acelea magice, oamenii buni și sinceri ce spun ceva frumos din inimă. Și să avem grijă de cei bătrâni. Atâta timp cât sunt ei, noi tot mai avem tinerețe. Și puterea să fim de folos. Așa gândește și această femeie, care și-a regăsit tinerețea și frumusețea. Și are dreptate, fără nicio îndoială.
