5 februarie
Astăzi m-am uitat din nou în oglindă şi am observat că am început să îmbătrânesc. La 56 de ani, nu ar trebui să mă mire; aşa este firesc, timpul nu iartă pe nimeni. Totuşi, tot procesul parcă s-a accelerat brusc. De parcă cineva mi-ar fura în fiecare zi un strop din tinereţe şi frumuseţe şi mi-ar picta riduri pe chip.
Nu demult, parcă încă radia totul în jurul meu! În fiecare dimineaţă, când ieşeam din scara blocului de pe strada Eminescu din Chişinău, bunicul de pe bancă, nea Dorel, stătea acolo indiferent că era soare sau vânt. Ridica uşor pălăria sau căciula din miel şi-mi spunea mereu aceleaşi cuvinte calde: Doamnă, dar ce frumoasă mai sunteţi, ce domnişoară!. Mă grăbeam spre serviciu, dar cu vorba lui mă simţeam mai dreaptă, mai zâmbitoare. Pe tot parcursul zilei, primeam alte complimente – de la colegi, de la vecini, chiar şi de la vânzătoarele din piaţă. Şi pe bună dreptate, mă simţeam într-adevăr înfloritoare.
Azi însă mi-am dat seama că nu l-am mai văzut de mult pe bunicul Dorel pe bancă. L-am întrebat pe vecinul Sandu, care mi-a spus cu regret că a fost dus la azilul de bătrâni de pe strada Bucureşti, căci rudele nu-i mai puteau purta de grijă, iar copiii lui locuiesc la Iaşi şi la Bălţi. Ajunsese la venerabila vârstă de nouăzeci de ani şi avea nevoie de îngrijire.
Brusc, grijile mele legate de vârstă s-au transformat în gânduri despre nea Dorel. Am aflat adresa azilului, am luat nişte mere, cozonac şi o cutie de bomboane Bucuria şi, duminică, m-am dus să-l vizitez. L-am găsit într-un fotoliu, cu o porţie zdravănă de griş cu lapte şi unt. Când m-a văzut, i s-au luminat ochii şi m-a întâmpinat cu vorba lui caldă: Vai, ce bucurie! Dar ce bine arătaţi, ce domnişoară frumoasă!.
Au venit şi alţi bătrânei şi mărturisesc că toţi m-au întâmpinat cu vorbe blânde, fiecare găsind un compliment, o încurajare. Atunci, când am ajuns acasă și m-am privit în oglindă, am avut surpriza să văd obraji rumeni, ochi strălucitori, părul mai ondulat şi parcă ridurile mi s-au ascuns. M-am simţit mai tânără şi mai frumoasă ca oricând.
De atunci, în fiecare duminică merg la azil. Le ţin ore de dans, poveşti, le aduc dulciuri şi îi învăţ hore sau romanţe vechi. Nu o fac pentru tinereţe, ci pentru suflet; e atât de multă bunătate şi recunoştinţă, şi simt că prietenia lor mă înalţă şi mă vindecă! Pentru ei sunt ca o fiică sau o nepoată, primesc atâta drag şi iarăşi aud Ce bine arătaţi, domnişoară! din suflet.
Altădată nu am înţeles: oamenii pot fi oglinzile noastre magice. După o discuţie cu cineva bun, e ca şi cum ai întineri; mersul devine mai uşor, ochii strălucesc, buzele zâmbesc. Alţii însă, pot să te îmbătrânească în două vorbe, să-ţi răpească energia.
Azi ştiu sigur: trebuie să preţuim aceste oglinzi fermecate oamenii sinceri, buni, mai ales bătrânii. Pe câtă vreme există bătrâni, suntem şi noi tineri încă şi avem cui să dăruim speranţă. Asta am învăţat şi asta mă face să simt că am recăpătat ceva pierdut din tinereţe şi frumuseţe: recunoştinţa pentru generozitate. Şi, cred eu, este cel mai frumos câştig la orice vârstă.
