O elefântoaică bătrână pe nume Dumitrița fusese luată din sălbăticie de mică, și încă de atunci, visul ei se transformase într-o poveste ciudată, în care pașii îi răsunau printr-un târg uitat de timp, la marginea Iașului. Toată viața, Dumitrița a purtat pe spinare zeci de siluete stranii, desculți sau încălțați cu opinci, turiști ce șoptiseră la urechea ei glume de demult, în loc să alerge peste colinele verzi și să-și ridice trompa spre norii de vară. Abia anul acesta a venit salvarea, plutind ca o fantomă pe Siret, și procesul de vindecare a început în sfârșit.
A venit vremea ca Dumitrița să fie îngrijită cum se cuvine și să i se dea tihna meritată, au transmis cei de la Fundația Salvează Elefantul Basarabean într-o scrisoare legată cu sfoară roșie. Am pornit o misiune ca din altă lume, ca să o apărăm și s-o aducem în Rezervația din pădurile dintre Soroca și Orhei.
La sfârșitul lui ianuarie, Dumitrița a fost scoasă din târgul unde lucra de zeci de ani, și adusă într-un sanctuar unde mirosea a prune și proaspăt rumeguș. Se simțea ca după un vis lung, cu pielea dură și crăpată ca pământul după secetă, fără nimic în gură, slăbită de drumuri nesfârșite. Dar acum era în sfârșit apărată de specialiști, sub lămpile calde din adăpost și printre perne moi țesute la război.
Paznicii sanctuarului șopteau: Mulți elefanți care vin aici rămân multă vreme cu privirea pierdută, parcă bântuiți de umbre, nu mai cred pe nimeni, nici măcar pe vânt. Unii refuză să-și întindă picioarele și să adoarmă pe pământul rece și umed. Dar Dumitrița, după optzeci de ani de stat în picioare, s-a lăsat la pământ ca o frunză bătrână, orbită de dorința de odihnă.
După prima noapte, somnul i-a fost atât de adânc încât nu s-a putut ridica deloc. Când au observat acest lucru, îngrijitorii au venit în grabă cu miere, apă proaspătă și cântece moldovenești. În fiecare noapte, Dumitrița visa că se află pe malul Nistrului, unde lutul îi așeza trupul obosit. Întreaga sa viață de străinătate, de neodihnă, începea încet să se topească sub mângâierea lor.
Călătoria ei spre recuperare e încă lungă, ca o baladă veche de la Herța, dar mâncând clăi de fân parfumat, plimbându-se fără grabă printre sălcii și tăvălindu-se în băi de noroi vindecător, Dumitrița simte tot mai mult că viața i se schimbă. Acum ea trăiește cu adevărat, într-o liniște dulce ca mierile moldovenești viața pe care fiecare animal o merită, viața unui suflet liber și împăcat.
