Ce greșeală…
Hai că nu cred! Nu se poate!
Luminița a tras brusc de volan, aproape lovind mașina parcată lângă buburuza ei. SUV-ul mare și negru care trecea pe lângă ea îi era foarte familiar. Cum să nu recunoască mașina vecinului, când fix cu ea își ducea băieții la școală în fiecare dimineață?
Doar că, lângă Viorel pe care Luminița îl recunoștea fără greș, doar se știau de ani buni nu stătea soția lui, ci o domnișoară total necunoscută.
Buzele țuguiate și căciula ultimul răcnet i-au spus Luminiței destule.
Uite-l mă, nesimțitule! Chiar așa?! a mormăit ea, ieșind nervoasă de pe parcare și luând-o pe urmele mașinii lui Viorel. Hotărâse că nu poate lăsa așa o porcărie să treacă nepedepsită.
Exact ca în romanele ei polițiste preferate, a lăsat un BMW să se bage în față și s-a strecurat liniștită după el. Mașina lui Viorel se vedea perfect în fața ei. Cum să nu? Un asemenea tanc nu se uită ușor.
Viorel îi spunea tanc chiar el. Mașina o moștenise de la tatăl său și nu se gândea s-o schimbe cu nimic. E moștenire, doar
Viorel își pierduse tatăl cu vreo doi ani în urmă și nici jurnalul nu-l ajutase să treacă mai ușor peste. Era prea apropiat de omul care îl crescuse singur, după ce mama lui murise brusc; avea doar doi ani când mama tânără s-a prăbușit în bucătărie, lăsând în urmă doar țipetele îngrozite ale micuțului Viorel.
A plâns copilul până a venit tata acasă, nervos că nu răspundea nimeni la telefon. L-a găsit pe Viorel lipit de ușa bucătăriei, a chemat salvarea, dar era deja prea târziu.
Fusese un șoc. Taică-său știa ce-i aia să-ncasezi un croșeu direct în stomac boxa de ani buni dar asta l-a doborât. Lumina din viața lui dispăruse: femeia pe care o iubise cu inima toată a plecat, inima pe care n-o acuzase nimeni că ar da vreun semn de slăbiciune. Mama lui Viorel nu s-a plâns niciodată de sănătate.
Tatăl nu i l-a dat bunicii materne, nici celei paterne fiindcă, trăiau departe, și asta însemna că și-ar vedea copilul doar o dată pe an. Nici mătușii neveste-sii nu i l-a dat.
Ești bărbat! Ai nevoie de serviciu, viață, cum să crești un prunc singur? El are nevoie de ochi și de grijă, cum o să te descurci?
Nu știu, dar mă organizez, răspundea calm, deși habar n-avea cum le va învârti.
Lasă-mi mie pe Viorel. Lucrez la grădiniță, știu meserie, îl supraveghez, măcar mai ușor îți va fi!
Ce, să-l văd doar la sărbători?! Trăiești la capătul țării Nu-i corect pentru niciunul! A rămas fără mamă, dar tată are, și nu îl dau la nimeni. Ne descurcăm, nu mă-ntreba cum. Găsim noi o soluție.
Gândește-te, bombăni mătușa.
N-a răspuns nimic. Doar l-a mângâiat pe Viorel adormit și s-a gândit să nu isce vreo ceartă.
Soluția a apărut repede: vecina Maria Grigore, ieșită la pensie, s-a oferit să-i stea cu copilul ziua, cât e el la serviciu. Mai târziu l-a dat la grădiniță și băiatul a crescut, alături doar de tată și de Maria Grigore, pe care Viorel o numea deja bunica.
Maria Grigore, fără soț sau copii, a prins drag de Viorel. Și dragostea s-a întors înzecit.
Tu ești bunica mea?
Nu, Viorel! Tu știi cine-s bunicile tale! Eu sunt dădaca ta.
E ca și bunica?
Aproape.
Mă iubești?
Enorm! Ești băiatul meu de suflet!
Atunci să fii și tu bunica mea, da?
Cum să refuzi așa rugăminte? Maria Grigore, după o discuție cu tatăl lui Viorel, și refuzând să ia vreo plată, i-a permis să-i spună bunica. Și așa s-a trezit Viorel cu trei bunici, spre nedumerirea educatoarelor.
De ce atâtea, Viorel? au întrebat când desenase trei felicitări de 8 Martie. Apoi n-a mai întrebat nimeni, când s-a aflat povestea.
Educatoarele nemăritate suspinau una mai cu năduf, alta mai discret pentru tata lui Viorel. Dar la el nici gândul nu-i fugea la vreo schimbare: avea un scop să-și crească băiatul, și-l ducea exemplar la capăt.
Viorel a absolvit liceul, și-a ales facultatea după sfatul tatălui, dar i s-a plâns Mariei Grigore:
De ce, oare, nu mă place nicio fată?
Chiar așa? Dar cu Doinița cine se săruta sub balconul meu? a râs Maria.
M-a lăsat. A zis că lipsește ceva la noi Oare ce? Tu știi, bunico? Eu nu pricep ce nu e bine la mine…
Ești un băiat de treabă, Viorel. Doar că încă nu ți-ai întâlnit jumătatea. Ai răbdare. E acolo, pe-aproape, dar n-ai zărit-o încă, l-a liniștit femeia.
A avut dreptate.
Colega Ana, rușinoasă, care-l ajuta cu notițele la facultate, nu cerea nimic pentru ea. Se uita la Viorel și îi surâdea timid. El, obișnuit cu fete gălăgioase, nu pricepea semnele. Singura care l-a luminat a fost Maria Grigore. Ana venise la ea să lase niște cursuri. Stătea fără glas în hol, dar femeia a intuit repede.
E liber ca pasărea, Ana, din câte știu eu.
Când a văzut cât s-a luminat fata, a mângâiat-o pe umăr:
Îl iubești?
Răspunsul se citea din ochii Anei. Iar când Viorel venise să ia caietele, Maria Grigore, jucându-și rolul de bunică, i-a tras una:
Pentru ce, bunico?
Nu mai amăgi fata!
Care fată?
Pe Ana! Vezi că fericirea ta zace sub nasul tău și tu nu vezi. Așa fete se nasc o dată la o sută de ani, dacă nu mai rar
Au făcut o nuntă modestă, deși taică-său voia cu mare fericire.
Tată, Ana n-are chef. Nici mama ei nu are bani, nu vreau s-o punem în posturi penibile. Știi că trăiesc la limită.
Viorel senior era circumspect când a cunoscut-o pe viitoarea cuscră, mama Anei. Avea propriile lui traume cu soacra: n-o iertase niciodată pentru faptul că soția lui a murit atât de tânără. Avea resentimente, nu-i plăcea să-și vadă nepotul. Dar s-au liniștit apele și, după un timp, băiatul a început să-și vadă regulat bunica. Însă timpul petrecut cu tatăl lui era de neprețuit pentru Viorel.
N-am apucat să-i spun mamei tale că o iubesc și ce mult contează pentru mine. Am fost mereu pe fugă n-am avut timp de ce era important Nu sta departe când e nevoie de tine, Viorel. Eu așa am greșit.
Confesiunile bunicii erau grele. Mama, el și-o amintea doar din poze, nu din atingeri. Doar parfumul mamei, simțit odată întâmplător pe o străină, l-a făcut să se blocheze. A cumpărat parfumul respectiv și doar acasă, de la tată a aflat:
Parfumul preferat al mamei tale. Unde l-ai găsit?
De atunci, sticluța a rămas pe raft la Viorel, fir subțire către amintiri.
Că Anei i-a mers bine cu Viorel s-a văzut repede mama ei i-a primit cu drag. Dar viața lor s-a dus firesc, cu bucurii mărunte și griji multe. Părinții visau tăcut la nepoți, Viorel și Ana umblau pe la doctori, nimic nu mergea Abia după ce Maria Grigore i-a chemat la un ceai l-a pus la colț:
Ce-i cu tine, Viorel?
Nu merge nimic Toți spunem că suntem sănătoși, dar tot nimic. Ana nu mai are răbdare. Ne certăm, bunico, ce să facem?
Să vă calmați! Dacă nu vi se dă, nu sunteți gata. Tu ai luat-o pe Ana doar să faci copil?
Bunico, dar cum poți
Iubește-o așa cum e! Poate vina nu e la ea, ci la tine. Așteptați!
Vorbele Mariei Grigore i-au pus pe gânduri. A stat lângă Ana, înțelegător, și încet încet, tensiunea s-a dus. Cu greu, dar părinții lor i-au susținut mereu. Iar Maria repeta:
Aveți răbdare, Viorel! Prețuiți-vă unul pe altul!
Miracolul s-a întâmplat când nici nu mai sperau. După aproape zece ani, Ana a început să se simtă rău. Doctorii au dat vestea: era însărcinată. Viorel n-a priceput din prima.
Copil? De unde?
A înțeles târziu de fericirea Anei. Primul născut a venit zdravăn: peste patru kile de fericire. Ana, o firavă, a strâns din dinți:
Mai vin la voi, doctorilor! Să fiți pregătiți!
Apoi a venit fata, apoi alt băiat același spital, aceiași doctori. Parcă viața a vrut să recupereze toți anii pierduți. La al doilea și al treilea le-a ieșit totul perfect.
Familia, tot crescând, avea nevoie de spațiu. Apartamentul vechi devenise sufocant.
Casă vă trebuie! a spus tatăl lui Viorel, îmbrățișând nepoții. Găsim teren, construim!
Parcela s-a găsit repede, dar criza economică le-a dat planurile peste cap, iar Viorel și taică-său au salvat mai întâi afacerea și oamenii ei. Construcția a fost amânată.
Și iar s-a implicat Maria Grigore.
Viorel, am decis eu cu taică-tău. Vă mutați la mine. Eu am trei camere, voi sunteți cu patru copii. Mi-ați făcut un așa renovat, că-mi ajunge zece ani! Noi, bătrânii, n-avem nevoie de mult spațiu. Și îi fac și menaj tatălui tău, sunt aproape, e liniștit că nu-l las singur…
Așa că s-au mutat cu toții. Ana cu copiii, Viorel cu munca, bătrânii în apartamentul mic. Viorel a tras din greu cu firma, dar a reușit. Tata însă n-a rezistat, și înainte să moară, l-a chemat la o discuție:
Apartamentul meu îl las Mariei Grigore. Oricum, tot la voi ajunge. Dar de când a trecut casa asta pe numele vostru și-a pierdut liniștea. Să nu rămână pe drumuri dacă îi moștenitoare de drept. E mai mult mama ta decât oricare dintre noi.
Tată, ce-i cu vorbele astea?
E bine să lași totul în regulă… Nu se știe cât ne e dat.
Al patrulea nepot, micuțul Alex, s-a născut la o lună după decesul bunicului său. Nu l-a cunoscut niciodată, dar îi ducea numele cu mândrie: Sunt botezat după bunicul!.
Viața mergea, ba cu colți, ba cu zâmbete. Copiii umpleau casa cu viață și lumină de ziceai că soarele nu mai apune la ei.
Ana, sociabilă de fire, și-a ales cu grijă și puținele prietene. Una dintre ele fusese Luminița. Se găseau des la joacă, la plimbare, și povesteau ore în șir. Împărtășeau tot: secrete, griji, râsete. Luminița avea doi copii gemeni năzdrăvani, ca și ea și simțea că are prietenă pe viață. Discuțiile cu Ana au învățat-o să dea timp și blândețe copiilor. Să nu mai fugă după perfecțiune, ci să trăiască clipa de mână cu cei mici.
Viața Luminiței cu soțul nu era deloc roz. Era frumos, iubăreț și, deși nu voia să-și piardă familia, își mai făcea de cap. Luminița înghițea, crezând că toți bărbații sunt așa. Se consola că băieții au tată, că totu-i o aparență, și mergea mai departe.
Așa că, atunci când l-a văzut pe Viorel cu domnișoara aceea, i s-a pus pata. Ana trebuie să știe!
Viorel a parcat lângă un restaurant cunoscut. Fuseseră acolo și Luminița cu bărbatul ei de câteva ori, se făceau concerte de jazz, se mânca tradițional, lumea era veselă.
Viorel a ajutat-o pe fată să coboare și au intrat. Luminița nu mai știa: să îi dea de veste Anei sau să aștepte, să vadă ce se întâmplă
Tot chibzuind, parcă entuziasmul i-a mai pierit.
Ce-ar rezolva dacă ar spune? Patru copii, Maria Grigore bătrână, mama Anei cu sănătate șubredă până și Viorel o dusese în București la operație de ochi. Și apoi, dacă fata era doar o clientă sau ceva de afaceri? Dacă era doar o aventură, una ca la soțul Luminiței? Azi e, mâine nu mai e Și ce se alege? Familii destrămate, copii nefericiți Nu, nu merge.
Nervoasă, Luminița a dat cu pumnul în volan și claxonul s-a auzit departe, fugărind porumbeii de la ușa restaurantului. S-a scuturat toată, și-a zis în sinea ei: Toți sunt la fel Și atunci, de ce să o facă pe Ana să sufere?
A pornit mașina spre casă, cu ochii în lacrimi, bombănind pe șoferii din trafic. Se simțea sfârșită când și-a parcat mașina.
Atunci a sunat-o Viorel.
Da? Când? Sigur, Viorel, venim! Mulțumim de invitație!
A pus telefonul jos, și s-a ciupit de obraji nedumerită.
Ce să fi fost asta? A văzut-o cu o domnișoară, iar acum sună cu invitație? Era aniversarea de căsătorie, dar niciodată nu făceau cu petreceri. De obicei plecau singuri undeva, să se bucure doar ei.
Desigur, a acceptat să meargă. Ce fel de prietenă ar fi dacă nu?
Cu ținuta pregătită și machiajul făcut, soțul ei a chicotit:
Ce-i cu tine, nevastă? Vine și la noi aniversarea! Ce mai chef o să-ți fac!
Nu l-a băgat în seamă. Doar și-a întins rujul.
Era o seară de poveste. Sala era aranjată superb, flori, lumânări, farfurii de porțelan și fețe de masă albe. Ana nu-și găsea cuvintele:
Viorel, și culorile mele preferate! Albastru cu argintiu! Mulțumesc!
Au mers în baie împreună. Pe degetul Anei strălucea un inel scump.
O fi de consolare, își zise amar Luminița.
A coborât scările, iar la mijlocul lor s-a întâlnit cu domnișoara misterioasă!
Dumneavoastră?!, a șoptit.
Pardon, ne cunoaștem? a întrebat fata.
Avea cu totul altă ținută și alt aer costum, pantofi comozi, păr prins elegant.
Ce căutați aici? a sâsâit Luminița.
Eu? Lucrez! Organizăm petrecerea. Firma mea tocmai a câștigat primul contract mare: chiar Viorel a avut încredere și a vrut ca totul să iasă perfect. Îl stresam și pe bărbatul meu noaptea trecută cu decorațiunile. El a agățat toate ghirlandele, eu nu prea am voie acum
Cum adică?
Sunt însărcinată! Am aflat recent și-mi cam tremură genunchii. Dumneavoastră aveți copii?
Doi.
E greu?
Foarte… Dar să nu vă fie frică! Sunteți luptătoare, la ce organizare ați făcut. Și dacă vreți număr de doctor bun, îl am la el a născut și Ana toți cei patru.
Patru? Atâta bucurie deodată?
Da, chiar așa!
Mă scuzați, e timpul să intrăm. Mergeți?
Vin acum…
Luminița a deschis ușa băii și i-a zâmbit Anei, cu toată sinceritatea.
Ana! Hai că te așteptă toți, deja au început să te mărite! Hai, nu mai sta, vine domnul mire!
Toată seara, când a ciocnit un pahar pentru prieteni, Luminița s-a gândit: cât de ușor poți să distrugi ce ai! Un cuvânt, o interpretare greșită și pierzi tot ce e mai drag. O greșeală ar fi putut să coste această sărbătoare, fericirea Mariei Grigore și zâmbetele copiilor…
Ce greșeală a zis și a dat pe gât paharul de șampanie, privindu-și soțul. La noi cum e? Dulce sau amar?
Amar, Luminița. Tot amar!
