Cândva, demult, pe o stradă din Chișinău, oamenii grăbiți treceau zilnic pe lângă băncile tramvaielor, orbi la dramele mici care se desfășurau la picioarele lor.
Atunci trăiam eu, Andrei, un om veșnic pe fugă, mereu în întârzieri, făcând promisiuni deșarte că-mi voi organiza timpul. În seara aceea, era chiar mai grav: Ilinca mă aștepta la un restaurant elegant din centru, iar ea nu suporta niciun minut de întârziere. Îi recunoșteam deja privirea supărată, care reproșa mut: Nu contez destul pentru tine.
Stația de troleibuz era la doar câțiva pași, iar troleul urma să sosească imediat. Am scos telefonul, m-am uitat la ceas și am realizat că voi întârzia cel puțin cinci minute. Mă treceau fiori reci la gândul reacției Ilincăi.
Haideți, ce faceți acolo? De ce blocați trecerea? s-a auzit o voce iritată din spate.
M-am întors. O mică mulțime se adunase la stație, oamenii ocoleau ceva anume, unii scrâșneau din dinți a lehamite, alții doar evitau să privească. Am făcut un pas înainte și atunci am zărit-o.
Pe asfalt, la umbra băncii din stație, zăcea o cățea mare, roșcată, murdară și osândită de foame, cu coastele ieșite rușinos prin blana încâlcită. Ochii aveau genele lipite, dar încă trăda viață, oricât de firavă. Sub burta ei, stătea ghemuit un pui negru, tremurând, ascuns la sânul mamei ca sub o pătură caldă. În ultimele clipe de putere, biata cățea încerca să-și salveze puiul de frigul de afară.
Hai, domnule, ce stai ca o stană de piatră? a venit un alt îndemn.
Eu nu m-am mișcat. Mă uitam la câine, la pui, la oamenii care treceau cu privirea în gol, de parcă pe asfalt ar fi fost doar o grămadă de gunoaie, nu două vietăți care își trăiau ultimele clipe. Troleibuzul a sosit, portierele s-au deschis cu vuiet.
Urcați sau nu? m-a întrebat grăbit șoferul.
M-am uitat la el, apoi la ceas, iar la final la cățea și pui.
Nu, nu merg. am răspuns încet.
Oamenii s-au îmbulzit în troleu, cineva a bombănit, ușile s-au închis, roțile au pornit, iar eu am rămas singur, lângă bietele animale.
Hei, ține-te tare, i-am spus încet.
Cățea a ridicat capul cu greutate, privind spre mine cu ochi galbeni, de o omenie nespusă, încărcați de tristețe și resemnare. Puiul a scos un scâncet stins. M-am forțat să nu plâng, am scos telefonul și am sunat la Ilinca.
Alo, Andrei? Unde ești? Eu deja te aștept!
Ilinca, întârzii. Aici, la stație, e o cățea cu un pui, abia trăiesc. Nu pot pleca de lângă ei.
Cum adică? Pentru o câțea vagaboandă? Andrei, am comandat deja vinul! Vino imediat!
Înțeleg, dar…
Nu există dar! Sună la protecția animalelor și vino repejor! Nu am chef de drame!
A închis. M-am uitat la telefon, la cățea și la pui. Am intrat fulger la magazinul din colț, am cumpărat o pâine și ceva parizer, apoi m-am întors și am rupt bucăți mici, încercând să le dau de mâncare.
Haide, mănâncă, ai nevoie de putere, i-am șoptit.
Cățea nu se mișca, prea slăbită. Puiul scâncea tot mai slab. În timp ce încercam să-i hrănesc, am auzit o voce blândă în spatele meu:
Să vă ajut?
M-am întors și am văzut o fată într-o geacă gri, cu ochi triști, dar blânzi, purtând un coș cu alimente. S-a aplecat alături de mine, mângâind bietul animal.
Săraca, trebuie dusă urgent la veterinar.
Nu știu unde să o duc, am recunoscut cu jenă. Nu am avut niciodată câini.
Am o cunoștință veterinară aici, aproape. Doar s-o putem duce cumva, e prea slăbită, a spus, scoțând telefonul.
Am întins haina pe asfalt, am ridicat amândoi câinele cu grijă, iar fata i-a înfășurat puiul în eșarfa ei.
Eu sunt Daria, mi s-a prezentat.
Andrei, am răspuns.
Cum o botezăm pe biata cățea?
Roșcata, am spus fără ezitare.
Telefonul a sunat din nou. Ilinca. De data asta am refuzat apelul.
Ajunși la cabinetul veterinar, femeia i-a pus cățelei perfuzii și o injecție.
E grav: deshidratare, pneumonie, epuizare. O zi, două și nu mai era. Dar cu îngrijire atentă se poate salva, ne-a spus.
După ce a plecat, m-am așezat lângă Roșcata. Puiul s-a ghemuit lângă ea. Daria a pregătit o cafea și am stat amândoi, în liniște, privind cum animalele luptau pentru viață.
Prietena mea mă aștepta la restaurant, am spus, amar.
Probabil e furioasă, nu? a întrebat Daria, cu blândețe.
Fosta, de fapt… Mi-a spus că am stricat seara din cauza unei javre. Nu puteam trece fără să mă opresc. Ea își apăra puiul, iar oamenii treceau nepăsători.
Daria a oftat.
Știi, după divorț, și eu simțeam că nimănui nu îi pasă. Aveam impresia că suntem toți singuri.
Telefonul a sunat iar. Era Ilinca. A zecea oară? Am răspuns sec.
Ești nebun? De trei ore aștept explicații! Ori vii, ori ne despărțim!
M-am uitat la Roșcata, la pui și la Daria.
Atunci ne despărțim, i-am spus cu seninătate. Și am închis.
Daria m-a privit cu atenție:
Sigur?
Da, am zâmbit. E decizia corectă.
Ea mi-a răspuns cu cel mai cald zâmbet. Roșcata a oftat și parcă, pentru prima dată, s-a liniștit și a adormit mai ușor.
Noaptea a fost grea și lungă. Roșcata respira greu, uneori abia mai simțeam că trăiește. Când miorla, când tăcea, noi vegheam pe rând. La început am vrut să mă descurc singur, dar Daria a clătinat din cap:
E greu să fii singur. Rămân.
La trei dimineața am găsit-o pe Daria în bucătărie, încălzind lapte pentru pui.
E grav? m-a întrebat.
Nu știu… abia respiră. Mi-e teamă că nu prinde dimineața, am răspuns.
Daria mi-a zâmbit.
Știi ce cred eu? Ea deja a biruit.
Cum adică?
Putea să se dea bătută, să moară acolo, la stație. Dar nu. Și-a apărat puiul, a sperat, a așteptat să o vadă cineva. Și ai sosit tu.
Am tăcut, lovit de adevărul vorbelor.
Acum e la căldură, sătulă, cu puiuțul lângă ea, cu noi aproape. Chiar dacă nu supraviețuiește, e mai fericită decât fusese vreodată.
Am privit-o pe Daria.
De unde știi?
Pentru că am simțit și eu cum e să nu te observe nimeni. După divorț, luni în șir nu suna nimeni. Până într-o seară când am găsit un pisoi abandonat pe drum și, de dragul lui, am învățat să-mi pese din nou. Pentru animăluț, nu conta dacă eram bogată sau săracă, important era să aibă pe cineva alături.
Am înțeles din privirea ei. Am simțit, pentru prima dată, că nu sunt doar un om grăbit să bifeze așteptările celorlalți. Zilele și planurile mele păreau deodată goale. Plângându-și puiul, Roșcata mi-a dăruit o clipă de sinceritate. Nu am mai fugit. M-am oprit.
Mulțumesc că ai rămas, i-am spus Dariei în șoaptă. Singur nu reușeam.
M-a atins blând pe mână.
Și eu aveam nevoie să văd că nu toți au inima împietrită. Nu sunt singură.
Puiul a scâncit încetișor. Am mers împreună la cățea. Roșcata ne-a privit, a bătut încet din coadă, pe cât putea. Puiul s-a strecurat la gâtul ei, iar eu am simțit cum se sfărâmă vechile obiceiuri, așteptările impuse de alții, convexitatea unui trai previzibil, fără sens.
Dimineața a venit cu primele raze de soare strecurate prin perdea. Roșcata dormea liniștită, respira ușor. Criza trecuse supraviețuise.
După o săptămână, Ilinca a venit la ușa mea, cu fața posomorâtă.
M-am gândit, poate am fost nedreaptă. Să salvezi animale nu-i rău, doar că eram obosită… Hai s-o luăm de la capăt, ce zici?
Eram în hol. Dinăuntru se auzeau lătratul vesel al puilor și Roșcata tropăind vioaie prin camere.
Ilinca, nu-ți port ranchiună. Dar suntem prea diferiți. Prea diferiți ca să continuăm.
Din cauza unei cățele? Noi, un an de planuri!
Nu din cauza ei. Când te-am sunat, puteai spune: Hai acasă, să vedem animalul împreună. Dar ai ales restaurantul. Asta a fost alegerea ta.
Ilinca a rămas fără replică, s-a întors și a plecat.
M-am întors în cameră. Daria ședea pe covor, mângâind Roșcata, cu puiul dormind în brațe.
A plecat? a întrebat Daria.
A plecat.
Îți pare rău?
M-am așezat lângă ea.
Nu. Dacă nu era Roșcata, aș fi continuat acea viață previzibilă, cu întâlniri sterile și planuri sterile. Nu aș fi înțeles cât de gol era totul.
Roșcata s-a așezat lângă noi, mulțumită. Puiul a scos un țipăt somnoros. Iar eu, pentru prima dată după multă vreme, m-am simțit acasă, lângă cei care contează cu adevărat.
Daria m-a atins pe mână. Am zâmbit amândoi.
Afară era iarnă, frig și un oraș grăbit, nepăsător. Dar în această mică garsonieră, unde o cățea găsise adăpost și doi oameni se regăsiseră, venise, pe tăcute, adevărata primăvară.
