Câinele abia mai respira, învelind cu trupul ei un ghemotoc micuț, în timp ce oamenii treceau pe lângă ei, ferindu-se fără să privească.
Dan se grăbește, ca de obicei. Mereu se lovește de obstacolul timpului, își promite să fie punctual, să-și organizeze mai bine ziua, dar iar întârzie. Tocmai astăzi n-avea voie să ajungă târziu: Laura îl așteaptă la restaurant, iar răbdarea nu-i e deloc punctul forte.
Stația e aproape, autobuzul poate sosi în orice clipă. Dan verifică telefonul, se uită la ceas și oftează: cinci minute întârziere. Știe deja privirea Laurei, care pare să spună nu însemni prea mult pentru mine, o vede deja în minte.
Ce faceți acolo, nu treceți? răsună o voce nerăbdătoare din spate.
Se întoarce. S-a format coadă la stație, oamenii ocolesc ceva, unii strâmbă din nas, alții privesc în altă parte. Dan avansează câțiva pași, apoi rămâne pe loc.
Chiar lângă bancă, pe asfalt, zace un câine. Mare, roșcat, blana încâlcită și murdară. Coastele i se văd, parcă sparg pielea. Ochii închiși. Mai respiră? Doar, doar. Sub ea o mogâldeață neagră: un cățeluș. Mic și speriat, se adăpostește sub trupul mamei, ca sub o pătură. Fiecare suflu al câinelui adult merge spre a-l încălzi pe cel mic, să-l salveze.
Haideți odată! se aude din nou, iritat. Ce stați acolo grămadă?
Dan nu se clintește. Îi privește, pe câine și pe pui, îi vede și pe ceilalți trecători, indiferenți, ca și cum pe asfalt s-ar afla o pungă cu gunoi, nu o ființă vie care moare de frig și foame.
Autobuzul ajunge. Ușile trosnesc când se deschid.
Ce faci, băiete, urci sau ba? îl întreabă nervos șoferul.
Dan privește spre autobuz, iar la ceas, apoi iar către câine.
Nu, murmură. Nu mai plec.
Oamenii urcă fără să comenteze, cineva bombăne, ușile se-nchid și autobuzul se îndepărtează. Dan se apropie de câine, se așează în genunchi.
Hei, șoptește. Ține-te!
Câinele ridică puțin capul, ochii ei aproape umani de atâta tristețe și groază se fixează asupra lui. Cățelușul scâncește slab.
Dan înghite în sec, scoate telefonul, sună la Laura.
Alo? Dane, unde ești? Eu am ajuns deja!
Laura, întârzii. E aici un câine. Moare cu un pui sub el. Nu pot să mă prefac că nu-i văd.
Cum adică? vocea ei e ascuțită. Pentru un maidanez? Dane, eu deja am cerut meniul!
Știu, dar
Fără dar! Sună pe cineva și vino imediat! N-o să stau aici ca proasta!
Apelul se încheie.
Dan pune telefonul la loc, privește din nou către patruped și cățel. Se îndreaptă către primul magazin din colț, revine cu o franzelă și un baton de salam. Rupe o bucată și întinde.
Mănâncă, ai nevoie de putere.
Câinele nu reacționează, e prea slabă. Puiul scâncește încetișor. Dan se luptă să le dea de mâncat, când simte pe cineva lângă el.
Vă pot ajuta?
O fată cu geacă cenușie, obosită dar cu privire caldă, cu o sacoșă în mână, se lasă în genunchi lângă cățea.
Săracii… Sunt gata să cedeze. Trebuie la veterinar, urgent!
Nu am idee unde aș putea-i duce, recunoaște Dan. N-am avut niciodată câini.
Cunosc eu o doctoriță veterinară, aici aproape. O sun chiar acum. Dar cum le ducem? Pare să nu mai respire nici.
Dan își dă geaca jos, o întinde pe jos, și împreună, cu grijă, mută cățeaua. Puiul e învelit rapid cu eșarfa fetei.
Eu sunt Daria, se prezintă ea.
Dan, răspunde el.
Cum îi spunem?
Roșcata, spune, simplu.
Telefonul sună din nou. E Laura. Dan refuză apelul.
Ajung în apartamentul veterinarei. Femeia o consultă imediat, îi pune perfuzie și îi face o injecție.
E foarte slăbită, aproape deshidratată. Are început de pneumonie. Două zile mai târziu și n-ar mai fi avut nicio șansă. Dar dacă o îngrijiți cu răbdare, se recuperează, anunță medicul.
După ce veterinarul pleacă, Dan se așază pe podea lângă Roșcata. Cățelușul s-a ghemuit pe lângă ea. Daria îl invită la o cafea, iar ei privesc, în liniște, animalele.
Am o iubită ce mă aștepta la restaurant, oftează Dan. Sau, mai bine zis, mă aștepta.
S-a supărat tare, nu? întreabă Daria.
A devenit fosta. M-a certat că i-am stricat seara pentru un maidanez. Dar nu puteam să trec nepăsător. Mamă și pui. Trecătorii ignorau totul ca și cum nu vedeau nimic.
Daria aprobă.
Știi, când am divorțat, și eu am simțit că nimănui nu-i pasă. Fiecare pentru el. Chiar mă întrebam dacă toți sunt la fel.
Telefonul sună din nou. Laura, pentru a zecea oară. Dan răspunde.
Tu glumești? țipă ea. Te-am așteptat trei ore! Ori vii, ori gata cu relația!
Dan privește Roșcata, cățelușul, pe Daria. Și știe.
Atunci gata, spune el calm, și închide.
Daria îl privește mirată.
Sigur?
Da, zâmbește Dan. Perfect convins.
Îi răspunde cu o zâmbet cald, sincer. Roșcata oftează ca și cum ar da liniștită prima noapte în siguranță.
Noaptea e lungă. Roșcata respiră greu, uneori se oprește de tot, Dan se sperie să nu moară. Cățelușul scâncește, se zbate să prindă un loc lângă ea. Cu Daria fac cu schimbul pe rând. La început Dan insistă să se descurce singur, dar ea clatină din cap:
Singur e mai greu. Hai să fim împreună.
Și rămâne.
Pe la trei noaptea, Dan intră în bucătărie, unde Daria încălzește lapte pentru cățel.
E rău? îl întreabă văzând fața lui.
Nu știu… abia respiră. Cred că nu apucă dimineața.
Daria se apropie.
Știi la ce mă gândeam? Că deja a câștigat.
Cum așa?
Putea să cedeze la stație. Dar n-a făcut-o. A stat, a îmbrățișat puiul, a sperat. Și azi, cineva i-a răspuns. Ești tu.
Dan privește în podea.
Acum e la căldură, sătulă, cu puiul, cu noi. Chiar dacă nu scapă, e mai norocoasă decât înainte. Înțelegi?
El ridică ochii spre Daria.
Cum de ești așa?
Ea zâmbește liniștit.
Știu cum e să crezi că nu pasă nimănui. După divorț am trăit jumătate de an așa: de la serviciu acasă, înapoi. Nimeni nu mă suna, eu nu sunam pe nimeni. Într-o zi am văzut un pisoi amărât pe drum. Am vrut să-l las acolo, dar m-am întors. L-am luat, și brusc n-am mai fost singură. Măcar pentru el conta că sunt acolo, nu cât de bine mă descurc.
Dan aprobă din cap, pe jumătate înțelegând.
Exact… și eu am fost mereu cel cuminte: pentru părinți, la serviciu, pentru Laura. Făceam ce trebuia, planificam tot. Apoi, câinele ăsta. Și am simțit că planurile nu înseamnă nimic. Ea își dădea ultima suflare pentru pui, toți ceilalți treceau mai departe. Ai de ales: ori treci, ori stai și lași ceva să se schimbe.
Stau îmbrăcați în haloul slab de lumină al bucătăriei.
Mulțumesc că ai rămas, spune Dan în șoaptă. Nu m-aș fi descurcat singur.
Daria atinge mâna lui.
Nu ai pentru ce. Și eu aveam nevoie să simt că nu suntem toți reci, că nu-s singură.
Cățelușul scâncește, se grăbesc la Roșcata. Câinele deschide ochii și îi privește. Dan o mângâie ușor:
Ține-te, te rog, încă puțin.
Roșcata mișcă slab din coadă. Puiul vine lângă ea, lipindu-se. Și lui Dan i se pare că se desprinde de o viață făcută din planuri sterile, din relații din obligație; rămâne, în sfârșit, ceva real.
Dimineața îi găsește în primele raze de soare, printre pânze de lumină. Roșcata doarme liniștită. Criza a trecut a supraviețuit.
După o săptămână apare Laura. E pe hol, cu privirea în jos.
Dane, m-am gândit… Poate am exagerat atunci? Salvezi animale, e nobil. Poate reluăm totul?
Dan nu se mișcă din tocul ușii. În casă se aude lătratul puiului, Roșcata deja aleargă vioi.
Laura, nu mă supăr. Dar suntem atât de diferiți.
Doar din cauza câinelui? vocea ei devine ascuțită. Un an am făcut planuri!
Nu din cauza câinelui. Când te-am sunat puteai să zici: hai, te aștept acasă, ne descurcăm. Ai ales cina, nu pe mine.
Laura își mușcă buza, se întoarce și pleacă.
Dan trage ușa după ea. Daria stă pe covor, mângâind pe Roșcata care linge fericită cățelul adormit.
A plecat? întreabă fără să privească.
Da, a plecat.
Regreți?
El se așază lângă ea.
Nu. E ciudat, dar simt că nu. Dacă nu era Roșcata, poate aș fi rămas blocat în aceleași treburi, aceleași întâlniri, aceleași planuri. Dar toate astea erau goale.
Roșcata ridică capul, îi privește și se cuibărește, iar puiul visează liniștit. Pentru prima dată după mult timp, Dan simte că are acasă oameni și suflete care contează cu adevărat.
Daria îl atinge pe mână. Zâmbetul li se întâlnește cald și tăcut.
Afară e iarnă, frig, lumea grăbită și indiferentă. Dar în apartamentul acesta, unde o cățea abia vie a găsit adăpost, iar doi oameni s-au descoperit pe ei înșiși, deja a venit primăvara adevărată.
