O bătrânică dintr-un sat din Moldova și-a luat un pui de câine ciobănesc de Carpați. Cățelul a crescut zdravăn și a început să păzească tot ce era prin curte. Mânca un lighean de mâncare într-o clipită, scărpina gardul cu spatele încât scândurile s-au strâmbat, ba uneori de-abia se abținea să nu o tragă pe bătrânică după el când trecea prin apropiere. Puiului îi cam trebuia și altă distracție din când în când.
Apoi bătrânica s-a stins. Nu din vina câinelui pur și simplu n-a prins vârsta de 90 de ani. Așa că au venit copiii și nepoții acasă la ea. Și, ce să vezi, câinele legat în lanț îi privea aprig din curte. După privire, era clar că oaspeții erau bine primiți: nu poți spune că în fiecare zi apar pe nepusă masă atâția vitamine și felurite bunătăți. Și au început să se întrebe ce fac cu animalul. Să-l trimită la adormit, le era milă. Să locuiască cu el, îi cam înfricoșa. Să-l lase liber în lume, nu-i creștinește. Lumea nu-i chiar atât de păcătoasă, să-i dai așa o ispită. Au decis să-l dea pe mâini bune; dacă trebuie, să mai pună și ceva bani, lei moldovenești, pentru cine îl ia. Pentru cel care-ar fi luat monstrulețul, nimic nu mai conta.
Au găsit un bărbat căruia i-a stat mereu gândul să hrănească un câine cu ligheanul și să-l scarpine după urechi cu grebla. Ce probleme psihologice n-au oamenii… Au chemat veterinarul.
Îi spun veterinarului planul: somnifer, repede mutat în noua casă, să nu uite să-și facă cruce peste noul stăpân și să aprindă o lumânare pentru sănătate… sau pentru odihnă, după caz.
La ora stabilită, veterinarul a venit cu pușca. Toți veterinarilor sunt grozav de curajoși. Pușca pentru tranchilizante era încărcată. Cu un șpriț a trimis câinele direct în împărăția lui Moș Ene. L-au dezlegat, l-au pus pe o prelată și l-au târât.
L-au urcat în portbagajul mașinii, o dacie combinată cu banchetă. Din față conducea noul stăpân, veterinarul s-a așezat pe scaunul din dreapta de, trebuia să fie cât de cât comod. În spate, toată neamul bătrânei. Se pornesc, vorbesc, cineva oftează. Dar, iată, cățelul începe să-și revină din amorțeală.
Ridică botul, curios, și se uită în jur. Peste tot oameni. Stau și se uită la el.
Veterinarul cu ochii sclipind. Noul stăpân la fel, de nu s-a uitat nici să vadă pe unde merge. Sincer, nu mai conta că era la volan.
Interesant, se gândi câinele.
Să fie asta Raiul? se întrebau oamenii.
Câinele s-a ridicat și a început să treacă printre oameni, cât mai aproape de ei. Ce să mai stea pe gânduri? Și pe când noul stăpân încerca disperat să deschidă ușa să sară din mers, chiar dacă, oricum, nu-i păsa. Câinele a început să lingă pe toți, de la neam la neam. Că doar nu-s străini. L-a lins și pe cel nou, suflet pereche, și pe veterinar măcar că, na, tot el trăsese cu pușca. Om nebun să fii, tot nu te superi pe viață.
Și așa au aflat oamenii că s-au înșelat cu monstrul lor. Au mers tot drumul leoarcă, și de la sărutările cățelului și de la emoții, copleșiți de sentimente și bucurie.
Morala? Uneori, frica și prejudecățile ne fac să vedem pericole acolo unde-i doar nevoie de iubire și răbdare. Toate sufletele, chiar și cele ce par fioroase, au nevoie să fie acceptate și înțelese.
Cătunul, ograda, casa bunicii toate au rămas la fel de dragi, dar lumea a aflat: fiecare ființă are nevoie să-și găsească locul și oamenii cu care să împartă viața.
