Astăzi am răsfoit din nou jurnalul vechi și n-am putut să nu îmi amintesc despre bunica mea din satul Mileștii Mici, care acum vreo câțiva ani a hotărât să-și ia un cățel de ciobănesc mioritic. L-a botezat Grivei, cum altfel se putea la noi? Pe zi ce trece, Grivei se făcea tot mai mare și mai impunător, iar gardul vechi din scânduri scârțâia sub greutatea blănii lui când se scărpina. Era un adevărat străjer! Mânca un lighean plin cu cârnați și mămăligă aproape cât ai zice pește, iar când trecea bunica pe lângă el, din joacă, uneori se repezea s-o atingă cu laba.
Bunica nu a trăit să apuce 90 de ani, deși era tare voinică pentru vârsta ei. Nu din cauza lui Grivei s-a stins, așa a fost să fie. După ce a murit, ne-am adunat cu toții: copii, nepoți, și-am venit la casa bătrânească. Acolo, lanțul era prins temeinic, iar Grivei stătea cuminte, dar, după cum se uita la noi, se vedea clar că, în felul lui, era tare bucuros de atâta lume și atâta varietate de feluri de mâncare și fețe noi. Doar nu vine neamul laolaltă în fiecare zi, să-i aducă atâtea bunătăți deodată!
A început discuția: ce facem cu Grivei? Să-l adormim, nu ne lăsa inima. Să-l ținem, ne era frică. Să-l dăm drumul în sat, nu se face, nu era creștinește. Un câine așa mare, o bestie blândă, cine ar avea curaj? Am decis că cel mai bine e să-i găsim om bun, iar dacă trebuie, să-i plătim și ceva pentru osteneală. Pentru un suflet care ar lua să crească un asemenea uriaș blănos, nimic nu era prea mult.
Așa am dat de nea Costel, un gospodar din Lăpușna, care mereu visase să aibă un câine din ăsta, să-l hrănească cu găleți de terci și să-l scarpine cu grebla după urechi. Oameni cu dileme sufletești, câte nu sunt în lumea asta! Am chemat și veterinarul.
Veterinarului i-am explicat planul: îi dă o injecție cu somnifer și-l mutăm rapid la noua lui casă. Să nu uităm să aprindem o lumânare pentru sănătate și poate și una pentru liniștea sufletească, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva rău.
La ora stabilită, doctorul a venit cu pușca pentru tranchilizare, și cu o singură împușcătură Grivei a adormit ca un prunc în cortul lui Morfeu. L-am descătușat, l-am pus pe o prelată, și l-am târât tacticos.
Când l-am urcat în portbagajul combinat cu bancheta din spate, am hotărât ca veterinarul să stea în față. Totuși, omul știe ce face. Nea Costel era la volan. În spate, toată neamul bunicii. Mergeam toți, vorbind, povestind, simțind că ducem o misiune încheiată cu sufletul împăcat.
Pe drum, Grivei începe să-și revină. Ridică botul și începe să caute cu ochii. Ne vede pe toți călcând ușor pe vibrație și-l întâmpină curioși.
Veterinarul cu ochii cât cepele, parcă vad. Nea Costel la fel de speriat, nu voia să întoarcă privirea nici spre drum. Nu mai conta cine e la volan în acel moment.
Măi să fie, ce interesant! a părut că gândește Grivei.
Oare există sau nu raiul? ne-am întrebat noi, cu jumătate de glas.
Grivei nu a stat mult pe gânduri și s-a cățărat peste spătarele banchetelor, direct către oameni. Cât timp Costel încerca să deschidă portiera, chit că era încă la volan, Grivei a început să lingă pe rând pe fiecare: pe neamul bunicii nu erau străini totuși! , pe noul stăpân, suflet pereche, și chiar pe veterinar, că deh, și el făcuse totul nu din răutate.
Atunci am aflat toți, cu adevărat, că-l judecaserăm greșit pe bietul câine. L-am botezat monstru, dar monștri eram noi, cu frica noastră fără rost.
Restul drumului am mers cu hainele fleșcăite de la linsăturile lui Grivei și sufletele mai ușoare decât aerul. Sus, de la pupăturile lui; jos, de la emoțiile ce ne-au avut în acel moment.
Asta e, până la urmă, lecția: frica ne face să vedem monștri unde, poate, există doar dorință de dragoste. Iar la casa bunicii mele, în satul Mileștii Mici, câinii mari au suflet și mai mare.
