O bătrânică din sat și-a luat un cățeluș de ciobănesc carpatin. Pe măsură ce creștea, câinele veghea gospodăria cu o hotărâre de neclintit. Devora un lighean de mâncare într-o clipă, își scărpina spatele de gard de parcă-i rupea scândurile, iar uneori, când stăpâna îi trecea pe la bot, încerca să o apuce într-o zvâcnire de joacă. Era clar, puiul ăsta de câine trebuia să aibă, din când în când, cu ce să-și ocupe energia.
Dar, până la urmă, bătrânica s-a dus la cele veșnice. Nu din cauza câinelui, ci doar pentru că nu a ajuns să prindă 90 de ani. Așa că, într-o dimineață, copiii și nepoții au ajuns la casa ei din inima Moldovei. Iar acolo, în curte, pe lanț, stătea câinele. După privirea lui, se vedea că pe musafiri îi primește cu inima deschisă. Doar nu vine în fiecare zi atât de multă lume cu tot felul de bunătăți și vitamine.
Au început să pună întrebări: ce facem cu el? Să-l adoarmă, le era milă. Să rămână, îi era cam frică. Să-l lase liber, nu le părea tocmai creștinește. Satul nu era destul de păcătos ca să merite așa o încercare. Până la urmă, au hotărât să-i găsească o nouă casă, la oameni de treabă. Ba chiar, dacă era nevoie, ofereau și niște lei în plus celui care era gata să preia un asemenea urs cu patru labe. Pentru sufletul lui, n-ar fi fost zgârciți niciodată.
Curând, s-a găsit un om din satul vecin, care visase mereu să hrănească un câine cât un vițel și să-i zgârie după urechi cu grebla. Cine știe ce lipsuri psihologice putea să aibă omul? Au chemat și medicul veterinar. Acestuia i s-a povestit planul: să-l adoarmă puțin, pe urmă repede să-l ducă la noua casă, să-l închine sănătos pe stăpânul cel nou și să aprindă o lumânare pentru sănătate sau, cine știe, pentru odihnă veșnică, că orice e posibil.
Într-o după-amiază, veterinarul a sosit cu pușca specială. Toți veterinarii sunt, desigur, eroi neînfricați. Pușca a umplut-o cu tranchilizant, a tras o singură dată și câinele a plonjat în lumea viselor. L-au descătușat de lanț, l-au pus pe o prelată și l-au târât în mașină. L-au suit în portbagajul combinat cu banchetă, iar medicul, desigur, a decis să stea în față doar trebuie să meargă omul special confortabil. Noul stăpân era la volan. Iar în spate, toată familia bătrânei, adunată la un loc.
Pe drum, toți vorbeau încet, fiecare cu gândurile lui. Și, brusc, câinele a început să-și revină. A ridicat capul și a privit cu curiozitate în jur. Pretutindeni oameni. Stau, se uită la ea.
Veterinarul cu ochii cât cepele. Noul stăpân și el cu ochii măriți. Nici nu mai conta că e la volan, nu-și mai amintea nici pe care bandă e. Totul părea o taină.
Ce interesant, s-o fi gândit câinele.
Oare există rai?, s-au întrebat oamenii.
Câinele s-a ridicat încet de pe prelată și a pornit tiptil spre toți, să fie mai aproape de oameni. Să nu rateze momentul. Iar noul stăpân încerca să apuce de clanță, să sară din mașină că și până atunci, la volan, nu-l dureau prea tare grijile. Câinele a lins pe rând toată familia bătrânei. Nu erau străini, totuși. Pe noul stăpân de-acum, suflet drag. Până și pe veterinar, chiar de trasese el cu pușca în ea. Ce să-i ceri…
Așa și-au dat oamenii seama că l-au judecat greșit pe câinele cel rău. Au mers restul drumului leoarcă din cap până-n picioare. De sus, pentru că balele de bucurie ale câinelui îi acopereau. De jos, pentru că îi năpădiseră toate emoțiile în clipa în care animalul se trezise.
Grădina și casa mea de la țară, dragi și pline de amintiri…
