O bătrânică din Chișinău avea un cățeluș micuț. Nu era oarecare, nu! Fiul ei, care lucra la o bancă din oraș și care mereu se plângea de cât de scumpă e viața cu leul moldovenesc, i-a făcut cadou o jucărie vie un cățel minuscul și blănos. După ce mama avusese un infarct, s-a gândit că un prieten necuvântător ar distrage-o de la gândurile negre. Și a avut dreptate!
Bătrânica nu vă ascund, era chiar o babă autentică de-a noastră, cu batic și papuci de casă a început să prindă puteri. Zi de zi ieșea la plimbare cu ticlușorul ei, pe care îl numise Pițigoi, pentru că era mai mic decât un ou de prepeliță. Îl plimba pe o zgardă subțirică sau, când vântul era afară de băgat capul în pământ, îl băga în geantă, numai cu nasul afară. Pițigoi era un mister viu: blând ca o mămăligă, ascultător și mai ceva ca un copil la ora de rusă.
Într-o zi, bătrânica a ieșit cu Pițigoi la plimbare pe lângă lacul Valea Morilor. Tocmai atunci se oprește lângă ea o mașină scumpă, cu număr de Iași că așa-i moda la noi, să te dai mare. Din mașină coboară un băiat cu părul dat cu gel și o fată cu unghiile lungi cât o zi de post, amândoi foarte interesați de cățel. Putem să-l mângâiem puțin?, întreabă fata, cu o voce de parc-ar fi înghițit clopoței de nuntă. Băbuța n-ar fi vrut să dea pe mână străină scumpul Pițigoi, dar i s-a părut aiurea să refuze, mai ales că tinerii păreau de treabă.
Nici nu i-a dat bine cățelușul la geam, că fata l-a pescuit ca pe o caratioță, băiatul a învârtit cheia și mașina a zburat de parcă avea aripi. Bătrânica a început să alerge după ei, țipând și plângând cât o țineau plămânii. S-a împiedicat de o bordură, a căzut rău de tot, s-a lovit și a leșinat lângă un castron cu flori.
Vecinii, oameni de treabă, au chemat Salvarea și au dus-o la spitalul de urgență. A venit repede și fiul, care a găsit-o pe mama lui albă la față și cu buzele vineții. Singurul lucru pe care-l mai șoptea era numele Pițigoi, cu lacrimile de bătrână curgând pe obraji.
Fiul, om hotărât, a început să caute hoții. Unii vecini țineau minte mașina cine să nu remarce un Audi cu număr de provincie? S-au gândit și s-au lămurit la cine vin ăștia din când în când. Erau oameni de treabă, de! Așa că băiatul a luat legătura cu niște prieteni de la poliție pe aici toți avem măcar un văr la poliție, dacă nu altceva. În jumătate de zi au aflat adresa făptașilor. Un palat cu garduri înalte, cu piscină unde se bălăcesc doar broscuțele, și o mașină de zici că-i din filme cu mafioți.
Cum-necum, fiul a intrat în vilă, nu mai contează detaliile, și-l găsește pe Pițigoi răvășit rău. De când fusese răpit, nici apă nu voia, nici mâncare doar plângea din toți rărunchii și abia mai scâncea.
Fiul a luat cățelul la subraț și a plecat; nici nu-i păsa cum. Hoții deja se săturaseră de el, că nu era bun nici la selfie-uri și că tot făcea dezordine prin casă.
Bătrânica s-a pus pe refăcut, slavă Domnului. Și Pițigoi și-a revenit; acum ies la plimbare cu maximă precauție nu lasă pe nimeni nici să-l mirosă, darămite să-l mângâie, iar dacă vede pe cineva cu ochi pofticioși, se vâră în geantă mai repede decât ai zice mămăligă.
Morala? Nu lua niciodată fericirea altuia, nici cât o unghie de bebeluș. Fiecare cu bucuria lui o floare pe balcon, o mașină veche, o medalie câștigată la Baba Cloanța dansează pe vârfuri, sau un cățel mic cât să-l ții în palmă. Întocmai aceste lucruri mărunte ne țin sufletul lipit de visuri. Nu găsești niciodată noroc în ce iei pe nedrept, oricât de mic ar fi prada.
Uneori, poți distruge viața cuiva chiar și pentru un lucru microscopic. Dar știți cum se spune, sufletul cântărește doar câteva grame. În el însă încape toată viața noastră.
