O bătrânică dintr-un cartier liniștit de la marginea Chișinăului avea o cățelușă. Feciorul ei i-a dăruit o cățelușă de rasă, micuță cât un pumn, atât de fragilă încât ți-era frică să o ții în palmă. A făcut gestul acesta după ce mama lui suferise un infarct era dărâmată de tristețe, de griji, de singurătatea anilor, iar fiul spera că prietena necuvântătoare îi va mai lumina sufletul, că va găsi iarăși un rost de a se ridica din pat. Și efectul nu a întârziat să apară.
Femeia era o bătrânică adevărată, îndoită de vreme a prins iar viață. Găsise un scop, o mângâiere. Își scotea în fiecare dimineață cățelușa, pe care o chema Doina, la o plimbare prin aleile cartierului Telecentru, pe o lesă subțire sau o purta cu grijă într-o geantă specială, ca pe o comoră. O alintase Doina pentru că era atât de mică mică precum un strop de rouă. Jucăușă, cuminte, mereu cu ochi blânzi și cercetători.
Într-o zi, pe când Doina și bătrâna ei stăpână ieșiseră la plimbare, o mașină scumpă s-a oprit lângă ei. Un tânăr și o fată, binedispuși, s-au uitat cu jind la cățelușă, au rugat-o pe doamnă să le permită să o mângâie puțin. Femeia ar fi vrut să le spună nu, dar, de rușine, a adus Doina aproape de geam. Fata a smuls cățelușa din mâinile tremurânde ale bătrânei, iar băiatul a demarat în trombă. Totul a durat o clipă.
Bătrâna a izbucnit în lacrimi, a alergat după mașină cât au ținut-o picioarele, urlând cu disperarea unui suflet frânt. S-a împiedicat, a căzut pe asfaltul plin de praf, s-a lovit grav și a rămas inconștientă.
Vecinii, care o cunoscuseră și o iubeau, au chemat imediat ambulanța. Au dus-o la spital, la urgență. Fiul ei a venit de grabă. O găsi slăbită, cu buzele albăstrii, abia mai respirând și șoptind printre hohote de plâns un singur cuvânt: Doina
Fiul nu a stat pe gânduri. Din vorbele vecinilor a aflat cine erau tinerii lumea își observă în tăcere vecinii și își cunoaște mașinile: o Skoda scumpă, numai una era pe stradă la ei. A vorbit cu prieteni din poliție, care au găsit în câteva ceasuri unde se ascunde proprietarul mașinii: într-o vilă mare de lângă Parcul Valea Morilor.
Băiatul a bătut la poartă, a vorbit răspicat, a forțat soarta și, într-un final, a intrat. Într-o cameră răcoroasă a dat de Doina; biata cățelușă abia mai trăia. De zile întregi nu mâncase, nu băuse apă, urla și plângea, iar în cele din urmă doar se văieta ușor, slăbită de dorul stăpânei. Tinerii s-au săturat repede de mica jucărie vie s-au plictisit de ea, le era doar povară, căci tot ce făcea era să plângă și să strice covorul persan.
Fiul a luat Doina și a dus-o înapoi acasă. N-a contat cum. Cei doi nici nu au mai protestat, le era indiferentă.
În scurt timp, bătrâna și Doina s-au însănătoșit. De atunci, cele două plimbă Doina doar pe străduțe liniștite, evită privirile necunoscuților, cățelușa se retrage imediat în geantă la cel mai mic semn de primejdie.
Totul s-a terminat cu bine.
Morala? Nu furați fericirea altuia. Nu răpiți iubirea care, oricât de mică vi s-ar părea, poate fi întreaga lume a unui om. Pentru unii, o ființă, o bătrână mașină, trei ari de grădină ori un loc întâi la un concurs lipsit de importanță asta e viața lor, rostul lor de a merge mai departe. Nu luați niciodată pentru distracție bucuria altuia. Nimeni nu s-a făcut fericit cu fericirea furată de la altcineva.
Pentru un lucru cât un strop de rouă, cât Doina cea mică, poți ucide, fără să vrei, o inimă. Sufletul e la fel de mic, spun că are doar câteva grame. Dar în el este toată viața noastră.
