Nunta trebuia să aibă loc peste o săptămână, atunci când Ana-Maria mi-a spus că nu vrea să se mai mărite. Totul era deja plătit localul, actele, verighetele, chiar și o parte din cheltuielile pentru petrecerea în familie. Luni la rând mă ocupasem cu grijă de fiecare detaliu. Mereu am crezut că fac ceea ce se cuvine.
Pe tot parcursul relației noastre m-am străduit să fiu corect. Aveam un serviciu cu normă întreagă, dar în fiecare lună puneam deoparte cam 20% din salariul meu pentru ea la coafor, la manichiură sau orice altceva își dorea. Nu pentru că nu ar fi avut bani lucra și ea, se gospodărea cum știa mai bine. Mi-am asumat cheltuielile nu din obligație, ci pentru că așa am fost crescut: că bărbatul are datoria să fie sprijin pentru partenera lui. Nu i-am cerut niciodată bani pentru utilități, pentru chirie sau alimente. Eu plăteam ieșirile, restaurantele, serile de teatru, călătoriile scurte tot.
Cu un an înainte de nuntă am făcut ceva măreț le-am propus să mergem cu toții, întreaga ei familie, la mare la Constanța. Nu doar părinții și frații, ci și nepoții și vreo doi veri. Eram mulți, aproape douăzeci. Pentru asta am tras din greu la muncă, am stat peste program, m-am lipsit de multe, n-am mai ieșit la un suc, nici măcar nu mi-am cumpărat haine noi. Când a venit vara, am plătit cazarea, drumul, mesele totul. Ana-Maria era fericită, familia ei mă îmbrățișa cu recunoștință. Nimeni nu bănuia cât de puțin conta, de fapt, pentru ea.
Când mi-a spus că vrea să ne despărțim, mi-a mărturisit că am fost prea mult. Că am cerut prea multă dragoste, atenție, apropiere. Că aveam mereu nevoie să o îmbrățișez, să aflu cum se simte, să îi scriu în fiecare zi. Că ea, din fire, nu este așa; că a simțit că o sufoc prin gesturile mele. Că aștept de la ea lucruri pe care nu le poate dărui.
Mi-a spus și ceva ce n-am știut niciodată: că nu și-a dorit cu adevărat să se mărite. A acceptat cererea doar pentru că am insistat prea mult. Că mi-am implicat părinții și familia ei și asta a apăsat-o. I-am cerut mâna într-un restaurant elegant, în fața rudelor ei. Pentru mine era un gest romantic, pentru ea o capcană. Nu a putut refuza acolo, în fața tuturor.
Cu cinci zile înainte de cununia civilă, când totul era pus la punct, a ales să spună adevărul. Mi-a explicat că a simțit mereu că îi impun o viață pe care nu și-o dorea. Că am făcut prea multe pentru ea, lucru care i-a adus mai degrabă stânjeneală, sentimentul de obligație și povară. Că preferă să plece decât să trăiască ceva ce nu-i aparține.
După discuția aceea, a ieșit din apartament fără cuvinte grele sau împăcări, fără să încercăm să reparăm. Au rămas doar contracte, facturi plătite, planuri nerealizate și o nuntă anulată. Ea n-a mai dat înapoi. Acolo s-a sfârșit totul.
Aceea a fost săptămâna în care am înțeles că, oricât ai fi bărbatul care plătește, aranjează și se dă peste cap pentru omul iubit, nu poți forța pe nimeni să rămână lângă tine.
