Nuntă nu mai e
Liana se opri în prag, aproape pierzându-și respirația. În fața oglinzii, îmbrăcată în rochia de mireasă, stătea Raluca și arăta ca scoasă din reviste. Rochia îi evidenția subtil talia, iar în ochii ei licărea o bucurie tăcută, atât de ușoară, de parcă nici n-ar fi din lumea asta. Liana nu își putu stăpâni admirația:
Vai, Ralu, radiezi de fericire! i-a scăpat fără rezerve. Mă bucur sincer pentru tine! În sfârșit ai lăsat trecutul în urmă și l-ai scos pe Nicu din suflet. Ai făcut-o, fata mea, ai făcut-o!
Zâmbetul Ralucăi se stinse rapid. Se apucă de năstureii micuți ai rochiei, evitând privirea Lianei:
Mai bine o dau jos, bombăni ea, meșterindu-se la spate. Mai sunt doar două săptămâni până la nuntă. Dacă se întâmplă ceva cu rochia, cine-mi mai face alta la timpul ăsta?
Liana își mușcă buzele, dându-și seama ce prostie a spus. De ce, Doamne iartă-mă, l-a pomenit pe Nicu tocmai acum, când viața Ralucăi părea să intre, în sfârșit, în normalitate? Nicu nu valora nici cât un leu vechi cu atât mai puțin după tot ce i-a făcut Ralucăi!
Pe vremuri, Raluca era convinsă că Nicu e alesul. Orice zicea el era lege, orice plan avea ea, trebuia să fie în ton cu dorințele lui. Încet-încet, a început s-o tragă înapoi ba nu se mai vedeau cu zilele, ba îi critica prietenii că-s imaturi, ba visurile ei nu erau “realiste”. A determinat-o să renunțe la un proiect important la job, să refuze șansa de-a face practică în afară, și în cele din urmă, i-a sugerat subtil că ar fi bine să se lase de tot de meserie.
Familia Ralucăi nu mai știa ce să creadă. O vedeau cum se pierde, dar dacă încercau să discute, ieseau doar scandaluri urâte: Nicu a convins-o că părinții nu-l plac și încearcă să le distrugă “dragostea perfectă”. S-a opus atât de tare încât Raluca abia dacă vorbea cu ai ei.
Și într-o bună zi, Nicu a dispărut, așa fără urmă, ca magiunul în clătite. Fără măcar un bilet de adio. A lăsat în urmă doar o rană adâncă în sufletul Ralucăi și un băiețel, Mihăiță, pe care ea a hotărât să-l păstreze, orice-ar fi.
Privind-o acum pe prietena sa, Liana simțea un pic de durere în suflet. Voia să se bucure cu ea, să o vadă zâmbind, nu să-i aducă aminte de fantomele trecutului
Mihăiță avea deja patru ani, un “mic peste” curios și mereu pus pe întrebări: de ce norii nu se opresc pe cer, dacă gărgărițele dorm, cine a inventat baloanele. Educatoarele îl lăudau mereu: învăța repede orice poezie, nu scăpa niciun detaliu din povești și era mereu cu gura ca o moară stricatâ.
Mai tot timpul stătea la bunici, părinții Ralucăi, care-l plimbau la engleză, la bazin, la dansuri îi făceau cam tot meniul de activități extracurriculare. Raluca îl vizita câteva seri pe săptămână, dar rareori stătea mai mult de o oră.
Durerea venea din altă parte băiețelul era leit Nicu: aceleași bucle închise la culoare, aceiași ochi, același zâmbet ironic. Ori de câte ori încerca să-și strângă copilul la piept, Raluca simțea lacrimile urcând în ochi. Se întorcea, se mototolea la geantă, chipurile că-și caută cheile sau că-și aranjează bluza, iar când nu o vedea nimeni, plângea în liniște.
Într-o seară, Raluca a venit după Mihăiță la casa bunicilor. Copilul stătea pe covor și se lupta cu un puzzle. Când a văzut-o, a țopăit fericit la ea.
Uite, mami! Am aproape terminat! Aici e casa, aici copacul și aici vine cățelul!
Raluca și-a făcut curaj și s-a așezat pe covor.
Foarte frumos! Chiar ești un meșter, i-a spus, mângâindu-l pe cap.
Mihăiță căzu pentru o secundă pe gânduri, apoi se uită drept la ea și întrebă foarte serios:
Mami, de ce toți copiii de la grădi au tati și eu nu?
Lui Raluca i s-a pus un nod mare în gât. Încercând să-și mascheze amărăciunea, i-a răspuns calm:
Nu știu, puiule. Tati e departe dar sigur se gândește la tine.
Atunci de ce nu mă sună niciodată? continuă băiețelul, strâmbându-se, evident preocupat. Aș vrea să-i spun că pot să-mi leg singur șireturile!
E probabil foarte ocupat dar sunt sigură că-i tare mândru de tine.
Mihăiță păru să accepte explicația, reluând munca la puzzle.
Bine, atunci îi fac această casă, numai să vadă cât sunt de deștept!
Raluca îi urmări mișcările de copil, încercând să oprească avalanșa de lacrimi. Aș fi vrut să-l consolez cu mai mult, gândi ea, dar cuvintele nu veneau. Rămase doar atingerea blândă și mirosul copilăriei.
Iar trecutul cu Nicu se încăpățâna să pulseze acolo, undeva, la rădăcina sufletului. De multe ori, noaptea, visa că poate a avut el vreo tragedie, poate a fost prins într-un accident, cine știe Gândul ăsta o ajuta să nu cadă, să nu se piardă de tot.
Cei dragi încercaseră să o ajute să treacă peste. Mama îi sugera suav să nu se mai uite înapoi, să trăiască pentru ea și pentru Mihăiță. Prietenii, mult mai blonzi, îi spuneau verde-n față: Te-a lăsat baltă, treci peste! Dar Raluca o ținea una și bună îi povestea despre promisiuni, despre fericirea lor, de care credea că nimic nu-i poate despărți. De obicei, se termina cu Raluca închisă în ea, iar ceilalți ridicând din umeri.
Nu stătea totuși cu mâinile-n sân: mai verifica profilurile de Facebook, suna pe la vechi cunoștințe de-ale lui Nicu, chiar posta anunțuri vagi când și când. Nimic! Dar nu voia sau nu putea să accepte că Nicu pur și simplu a plecat fără regrete.
Au trecut vreo cinci ani așa și apoi a apărut Adrian, băiat serios, om de bază, dulce, și răbdător, cu o răbdare mai mare decât coada la pașapoarte vara. S-au cunoscut întâmplător, la ziua unei amice. El, blând și atent, știa întotdeauna ce cafea îi place, îi reținea colegii de muncă după nume, se implica în cele mai mici lucruri casnice. O ajuta să care sacul de cartofi sau să scape de ploșnițe ideatice.
Cel mai mult a impresionat-o felul în care Adrian l-a cucerit pe Mihăiță. La prima întâlnire, băiețelul s-a ascuns în spatele mamei, însă Adrian s-a pus la nivelul lui și l-a întrebat cu cine ține la desene animate. După jumătate de oră, se jucau cot la cot cu trenulețul, iar Mihăiță îi arăta toate comorile.
Adrian a devenit din ce în ce mai prezent în casa bunicilor ieșeau în parc, învățau bicicleta, citeau povești înainte de culcare. Ba chiar a zis la un moment dat, cu toată seriozitatea: Raluca, vreau să-i fiu tată adevărat lui Mihai. Dacă vrei și tu, facem toate actele, îi schimbăm și numele, să nu mai amintească de trecut.
Liana și-a găsit și ea norocul, văzând-o pe Raluca puțin câte puțin mai relaxată, mai vie, mai liberă. Dar, ca orice prietenă mare la vorbă, a scăpat porumbelul cu Nicu și a sperat să nu fi deschis vreo rană veche.
Surpriză, însă. Raluca a zâmbit ușor:
M-am mai deșteptat, fată bună. Știu acum că iubirea pentru Nicu n-are ce căuta aici. Uneori chiar regret, sincer, că l-am numit și pe Mihai la fel! Ce or fi zis toți de mine la vremea aia? Bine că m-ați suportat!
Liana i-a pus atent o mână pe braț:
Ai de gând să-l iei pe Mihai la voi?
Da, sigur. Adrian chiar insistă. Zice că și cu numele ar fi mai simplu. Oricum, la adopție tot trebuie schimbat certificatul.
A făcut o pauză privind ploaia care șerpuia pe geam:
Mă temeam că nu voi putea niciodată să-l iubesc pe Mihai ca pe copilul meu, din cauza asemănării cu Nicu Dar greșeam. E al meu și merită toată dragostea și toată copilăria cu doi părinți adevărată! Buneii, bunii, or fi ei aur, dar nu-s mami și tati. Adrian chiar îl iubește și aș vrea să-l văd crescând fericit.
Întreabă-l pe Mihai ce nume ar vrea! a exclamat Liana. În felul ăsta s-ar obișnui mai repede.
Mai am timp încă nu știu ce-i cel mai bine, se eschiva Raluca, dar știa că a venit vremea să lase trecutul baltă și să se concentreze pe ceea ce contează.
Pe nuntă, de exemplu.
Doar că nu e atât de simplu!
Căci, deși Adrian era tot ce poți visa pentru o viață liniștită, Raluca nu se putea forța să-l iubească. Se folosea, conștient sau nu, de sentimentele lui, ca să-și pună viața în ordine. Dacă Nicu ar fi revenit ar fi dat toți banii din bancă (bașca și leii din pușculiță) să redevină a lor.
***************************
Nuntă nu mai e! a exclamat Raluca cu ochii sclipind și un aer de om eliberat. O luăm pe cărări diferite, ca vapoarele-n larg!
Adrian părea lovit de tren pe peron, incapabil să proceseze anunțul. Cu doar o săptămână înainte de nuntă, când totul era aranjat la perfecție meniu, invitații, flori, abia dacă mai lipsea socrul mic să-și încheie cravata! Raluca zice că renunță?
Cum adică nu mai e? întrebă el, sperând (naiv) că fata face vreun banc prost.
Dar Raluca nu se sinchisi de nedumerirea lui. A început să tragă hainele de pe raft și să le azvârle în valiză. Pe fața îi juca o bucurie cam suspectă.
Nicu a venit acasă! A revenit ieri și ne-am lămurit! La început nici nu mi-a venit să cred că e real, dar m-a convins. Acum știu ce vreau!
S-a oprit, și s-a uitat sincer în ochii lui.
Adrian, mulțumesc pentru tot! Ai fost ca o gură de aer. Cu tine mi-a fost bine. Dar nu te-am iubit niciodată nu pe bune! Am o șansă la fericirea adevărată acum, și nu pot s-o ratez.
Adrian simți o goliciune ciudată, ca și cum l-ar fi părăsit tramvaiul în stație. Nicu. Iarăși Nicu Veșnic prezent în viața Ralucăi, ca mirosul de prăjeală în bloc. Tot spera că timpul le va așeza pe toate, dar timpul s-a transformat în revers.
Ai vorbit deja cu el? Ce a inventat de data asta?
N-a inventat nimic, zise tăios Raluca. Nu a încercat să mă mintă. Mi-a spus doar că a greșit, că tot timpul s-a gândit la mine!
Continuând să pună lucruri în geantă, Adrian rămase țeapăn.
Am vorbit la telefon, mi-a explicat. Părinții lui au insistat să plece la Londra, să facă facultatea acolo, și nu l-au lăsat să zică nimic, i-au blocat cardurile, telefonul, tot. Gândește-te! Dar acum e acasă și vrea să reparăm totul!
Își aminti de convorbirea cu Nicu vocea lui ușor tremurată, ca și cum se temea de fiecare cuvânt.
Ralu, n-am putut să-ți spun la vremea aia. Nu aveam cum. Oricum, acum am lăsat tot și sunt acasă. Nu plec nicăieri!
Și cu amintirea asta în cap, Raluca continuă să-și așeze viața în valiză: pantofii (fix cei pe care-i ura Adrian), rochia (aia de vraja horror), și toate speranțele.
Nu te stresa, Adrian, le-am dat deja vestea tuturor prietenilor și rudelor că s-a anulat nunta. Poate prind și eu vreun like de compasiune, cine știe! O să fie bine și pentru tine ai nevoie de una care să nu viseze la altul.
A tras valiza spre ușă. Îl privi fără urmă de regret:
Și, rogu-te, nu mă mai căuta, nici cu mesaje, nici cu te rog, gândește-te. Decizia e luată!
Ieși cu valiza, aproape dansând, de parcă n-ar fi lăsat praf și pulbere în urmă. O fi fost destinul ei să meargă după himere
Adrian rămase stană, simțind că-i fuge pământul de sub picioare. Se abținu să-i strige vorbe grele orgoliul de bărbat de provincie nu-l lăsa. Își strânse pumnii, apoi îi deschise, încercând să spună ceva:
Nu te grăbești? Dacă el nu vrea să sau nu recunoaște copilul? Sau poate deja te-a cerut de soție?
Raluca se întoarse brusc:
M-a invitat la discuții serioase, asta contează! Nu-l denigra, Nicu nu-i așa!
Pe ultimele cuvinte i se poticni vocea, dar nu mai conta, era deja cu un picior afară.
Puteai să mă ajuți, ofta ea când s-a chinuit cu valiza.
Adrian se mișcă instinctiv apoi s-a oprit. De ce să ajute pe cineva care i-a călcat în picioare sufletul? A privit-o cum pleacă, cum schițează deja viața cu Nicu, fericire, soare, copii dansând în jurul bradului, numai fluturi pe stomac.
Adevărul? Nicu nu se întorsese pentru a o cere de soție, ci ca să-și lămurească trecutul și să-și vadă liniștit de viața nouă. Fata visa cai verzi pe pereți, oricât de evident era totul.
Când a închis ușa, Adrian a rămas la mijlocul camerei. O urmă de miros de parfum plutea încă, dar nici urmă de regrete.
***************************
Nicu deschise ușa, neînțelegând de ce se pomenește cu musafiri așa de dimineață. Pe palier trona Raluca, cu două valize, fericită, radiantă, de zici că a câștigat la 6 din 49. El o privea înmărmurit, cu un singur gând: Ia uite ce greșeală am făcut
Era sigur că trecutul cu Raluca s-a încheiat pentru totdeauna, mai ales după ce auzise că îl lăsase pentru Adrian. Putuse, în fine, să respire ușurat, să-și vadă liniștit de noua viață. Doar de-aia și-a adus și soția înapoi în orașul natal!
Da, i-a dat un telefon sperând să se despartă clar și cordial nimic mai mult!
Și-acum o vede pe Raluca, cu tot calabalâcul, așteptând s-o cheme înăuntru. Nicu făcu un pas înapoi.
Nicu, ți-am zis, am hotărât, suntem din nou împreună!
Ea părea convinsă că nu există nicio altă opțiune.
Nicu ridică mâna:
Raluca, stai puțin nu știi tot.
Ea, încruntată:
Cum adică nu știu tot? Am stabilit să ne întâlnim și să discutăm o dată pentru totdeauna!
Nicu oftă greu.
Sunt însurat, Raluca. De doi ani. Eu cu nevasta ne merge minunat.
A urmat o tăcere adâncă. Apoi, Raluca izbucni cu ochii mari, copleșită de șoc.
Ce spui, Nicule? Tu chiar ai zis că totul s-a schimbat!
Ți-am sunat doar ca să închei cuviincios povestea noastră. Fiecare a pornit pe drumul lui. M-ai înțeles greșit.
Raluca dădu înapoi, cu pumnii strânși, încercând să nu cedeze total, dar n-a mai ținut.
Ai mințit! Tot timpul ai vrut să-mi faci rău! Eu am renunțat la tot pentru tine!
Nicu simțea cum nervii îi sar ca țuica pe plită. N-ar fi vrut un scandal, dar nu-i lăsa alegere.
Niciodată nu ți-am promis ceva! Deciziile le-ai luat singură, Raluca. E cazul să accepți asta!
Raluca țipă, trase de valiză, o azvârli de perete, și începu să arunce în stânga și în dreapta acuzații. Nicu n-a avut ce face decât s-o îndepărteze politicos de tot din casă. Pe scară, ea zbiera la ușă, iar vecinii, unii șoptind încruntați, alții bombănind, ca la balamuc.
După o oră de scandal, presărat cu amenințări cu la poliție, Raluca s-a retras, plângând.
O să mă întorc! Ai să plângi după mine! a urlat ea printre suspine, aruncând o ultimă privire spre ușă.
Nicu s-a așezat pe canapea, epuizat. Clar: trebuie să vândă apartamentul, să se pună pe fugă de tot Poate la alt capăt de oraș, sau, Doamne-ajută, chiar la Brașov.
*********************
Raluca mergea legănată pe stradă, cu ochii lacrimând, părul vâlvoi și sufletul vraiște. Visase mereu că va fi întâmpinată cu brațele larg deschise, cu promisiuni dulci și tot tacâmul, iar realitatea i-a tras un cucui zdravăn.
A rătăcit aiurea ore în șir, până s-a trezit fără să vrea la scară la Adrian. S-a șters la ochi ca o elevă prinsă cu tema nefăcută, a tras aer în piept și a sunat.
Adrian a deschis, cu o față ca de statuie din parc rece, nemișcat, categoric. Nici măcar nu-i făcu semn să intre.
Adrian, te rog, încercă Raluca zadarnic, știu ce am făcut, recunosc, e groaznic și rușinos dar vreau să schimb totul!
Se chinuia să găsească cuvinte potrivite, ochii îi luciră din nou.
Nici nu mai pomenesc vreodată de Nicu! Jur! Totul a fost o iluzie. Doar lângă tine pot fi fericită. Dă-mi, te rog, o șansă!
Adrian a clătinat încet din cap. S-a terminat, a hotărât el deja.
Raluca, tu ai hotărât deja azi. Ai fost aici, cu bagaje, hotărâtă să pleci la altcineva. Ți-ai făcut alegerea.
Da, dar m-am înșelat! N-am știut ce fac! Eram dată peste cap, nu-mi găseam locul. Am înțeles abia acum! Eu
Adrian oftă, scutură capul, apoi spuse, de data asta cu o voce pe care Raluca n-o auzise niciodată:
Gata, nu mai pot crede în jurămintele tale. La revedere!
Raluca simți cum i se rupe firul vieții. Adrian o privea fără urmă de ură, dar și fără mila pe care și-o dorea.
Te rog a șoptit ea, dar vorbele s-au stins în lacrimi.
E mai bine așa, a zis Adrian, închizând ușa cu calm, fără a se uita înapoi.
Raluca a rămas pe palier, s-a lăsat încet pe treaptă, a ascuns fața în palme și a plâns, dar lacrimile astea nu mai erau nici de ciudă, nici de supărare ci doar amărăciunea că a pierdut tot și habar n-are ce să facă mai departeRaluca rămase pe pallier, singură cu umbrele și cu valizele ei de iluzii sfărâmate. Nu simțise niciodată atât de acut răceala unei uși închise: dincolo, viața pe care o visase cândva să incingă, aici, pielea-i ardea sub greutatea alegerilor greșite. Un câine vagabond trecu alene pe trotuar, scuturându-se de ploaie, și Raluca își dădu seama că plângea atât de tare încât nici nu-i mai păsa cine o vede.
Pe vecie fusese pe fugă: între trecut și viitor, între ce-aș fi putut și ce-ar fi fost dacă. Acum, n-avea niciun Nicu, niciun Adrian, nici vreo dramă pe care s-o salveze. Avea doar pe ea.
A luat valizele, nu spre scara bunicilor, nici spre casa plină de fotografii vechi, ci spre oraș, fără plan. Fiecare pas era greu, dar, ciudat, fiecare respirație era mai limpede. Pe la colțuri de blocuri, vântul îi încurca părul, și, pentru prima oară, nu a încercat să-l potolească.
A doua zi, la grădiniță, Mihăiță a alergat spre ea cu mânuțele larg desfăcute, cu ochii mari cât două mărgele de zahăr ars.
Mami, azi am învățat un cântec pentru curaj! Să-ți cânt?
Raluca l-a ridicat în brațe, strângându-l de parcă ar fi vrut să-i topească toate tristețile. Cuvintele nu-i mai tremurau. Zâmbi larg, cum nu o făcuse de mult.
Să-mi cânți, puiule. Să începem noi azi de la capăt.
Nu mai conta rochia, nunta, bărbații dispăruți ca magiunul în clătite. Avea ce nu putea pierde niciodată: un copil, o șansă și libertatea simplă de a merge înainte. Și, în timp ce băiețelul îi cânta vesel despre curaj și soare pe frig, Raluca a simțit, în sfârșit, că e vie pe bune.
Din ziua aceea, nu s-a mai rugat de nimeni să iubească ceea ce poate doar ea să salveze. A început, încet-încet, să se ierte pentru tot: pentru himere, pentru bagaje, pentru inimi date greșit. Și, poate pentru prima dată în viață, s-a îndrăgostit de singura persoană pe care o întâlnise mereu în oglindă.
Iar undeva, peste toate ușile închise, viața ei, oprindu-se timid, găsi curaj să bată la una nouă și, de data asta, cu cheia potrivită doar pentru ea.
