Nunta nu va mai avea loc
Lilia a intrat pe uşă şi s-a oprit pe prag, uluită. În faţa ei, în rochie de mireasă, stătea Raluca şi arăta de-a dreptul fermecător. Rochia îi evidenţia perfect silueta, iar în privirea ei se zărea o linişte fragilă, aproape plutitoare, un strop de fericire. Lilia nu s-a putut abţine şi a exclamat plină de încântare:
Doamne, străluceşti pur şi simplu! a spus, fără să-şi poată lua ochii de la Raluca. Sunt atât de bucuroasă pentru tine! În sfârşit ai lăsat trecutul în urmă şi ai deschis inima pentru o nouă iubire, uitând de Nicu! Bravo ţie!
Zâmbetul Ralucăi s-a stins brusc, iar un uşor fior de disconfort i-a trecut pe chip. Se grăbi să desfacă nasturii rochiei, evitând privirea prietenei.
Mai bine o dau jos, a mormăit ea, descheind cu dibăcie mica închizătoare pe lateral. Mai e doar puţin şi vine ziua nunţii, două săptămâni. Dacă păţesc ceva cu rochia, nu mai găsesc una la fel.
Lilia şi-a muşcat buzele. A ştiut imediat că a greşit amintind de Nicu. Era inutil să aducă vorba despre trecut, tocmai acum când Raluca întâlnise un bărbat adecvat. Nicu nu merita nicio lacrimă a ei mai ales după tot ce-i făcuse.
Pe vremuri Raluca credea cu adevărat că Nicu era “acela”, bărbatul vieţii ei. Era convinsă că povestea dintre ei va fi pe viaţă. Dar, încet-încet, totul s-a destrămat. El a început să se distanţeze, să găsească scuze să nu se mai vadă, apoi îi critica făţiş alegerile, prietenii, visurile. A convins-o să renunţe la un proiect promiţător de la serviciu, apoi să refuze un stagiu în străinătate şi, în final, a insistat chiar să-şi schimbe domeniul de activitate.
Familia Ralucăi nu pricepea ce se întâmplă cu ea. O vedeau că se schimbă, că se pierde de sine, dar nu reuşeau să o ajute. Orice discuţie isca scandal Nicu o convinsese că ai ei nu-l acceptă şi vorbesc prostii, încercând să le strice relaţia “ideală”. În cele din urmă, Raluca rareori mai comunica cu părinţii.
Apoi, într-o zi, Nicu a dispărut. Pur şi simplu a plecat fără nicio explicaţie, fără măcar un bilet de rămas bun. A lăsat în urmă un gol greu de dus şi un copil pe care Raluca a decis să-l păstreze cu orice preţ.
Acum, privind cum prietena-şi scoate agitată rochia de mireasă, Lilia simţea o vină ascuţită. Voia doar să-i vadă bucuria, să se bucure alături de ea, nu să-i răscolească trecutul dureros.
Micul Nicu, băiatul lor, avea deja patru ani. Era un copil vioi şi curios, punea întrebări despre orice: de ce e cerul albastru, unde fug norii, de ce furnicile cară frunze Educatoarele de la grădiniţă mereu lăudau isteţimea lui: Nicu învăţa repede poezii, îi plăceau basmele lungi şi se prindea din prima la activităţi noi.
Petrecea aproape tot timpul la bunici părinţii Ralucăi. Ei l-au dus încă de mic la grădiniţă cu predare în engleză, la bazin de înot, la dansuri. Raluca trecea pe la copil de câteva ori pe săptămână, dar nu rămânea niciodată mult, cel mult o oră.
Motivul era simplu şi dureros băiatul semăna izbitor cu Nicu senior. Avea aceleaşi bucle negre, aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet uşor ştrengăresc. De fiecare dată când îl privea, Raluca se întorcea fără voia ei în trecut, în zilele în care credea că familia lor va fi fericită şi completă. Îl iubea pe copil cu tot sufletul, era mândră de reuşitele lui şi se bucura de fiecare îmbrăţişare, dar dragostea era mereu amestecată cu o durere sâcâitoare. Când îl lua în braţe sau îl privea în ochi, nu-şi putea reţine lacrimile. Se întorcea pe furiş, se prefăcea că-şi caută ceva prin poşetă, şi plângea când nu o vedea nimeni.
Odată, seara, Raluca a venit să-l ia pe Nicu de la părinţi. Băiatul stătea pe covor, adunând un puzzle, concentrat la maximum. Cum a văzut-o, a dat fuga fericit.
Mama, vino să vezi! a strigat, trăgând-o aproape de el. Uite, aproape am terminat, e o căsuţă şi un copac, şi acolo acolo va fi câinele!
Raluca s-a aşezat lângă el şi a încercat să-i zâmbească.
E minunat, iubire, l-a mângâiat ea pe cap. Bravo, faci totul aşa de frumos!
Nicu s-a oprit un moment, apoi i-a ridicat privirea către ea:
Mama, de ce eu nu am tătic? La grădi toţi copiii au tata, doar eu nu
Raluca a îngheţat. A simţit cum i se strânge totul în piept, dar şi-a controlat vocea:
Nu ştiu, puiule Tatal tău e departe. Dar te poartă mereu în suflet, să ştii.
Şi de ce nu mă sună? a continuat el, scrutând-o serios. I-aş povesti că ştiu să-mi leg singur şireturile!
E foarte ocupat a răspuns ea cu greu, simţind nodul din gât. Dar sunt sigură că e mândru de tine.
Băieţelul a stat o secundă pe gânduri, a dat din cap împăcat şi şi-a văzut liniştit de puzzle.
Bine, atunci termin căsuţa şi, dacă vă vine tata odată, va vedea cât sunt de deştept!
Raluca a rămas lângă el, mângâindu-i încet părul, inspirând mirosul de şampon pentru copii şi încercând să-şi păstreze, măcar puţin, acest moment de linişte şi apropiere, în ciuda tuturor întrebărilor fără răspuns.
Cu toate astea, gândurile la Nicu senior nu-i dădeau pace. În adâncul sufletului ei îi găsea scuze. Poate i s-a întâmplat ceva grav? Poate a avut necazuri şi n-a putut transmite vreun semn? Doar aceste gânduri o mai ţineau pe linia de plutire, o ajutau să nu alunece în disperare.
Părinţii au încercat şi ei, pe cât au putut. Mama îi sugera cu delicateţe să nu mai trăiască în trecut, să se concentreze pe copil şi pe viaţa ei. Prietenele erau mai directe Te-a părăsit, trebuie să accepţi şi să mergi mai departe! Dar Raluca refuza să-i asculte. Pasionată, povestea iar şi iar cât de bine le era înainte, ce promisiuni făcea el. Cei din jur oboseau şi renunţau, văzând că orice discuţie se termină la fel.
Totuşi, nu stătea degeaba. Din când în când răsfoia reţele sociale, dădea telefoane pe la oameni cu care el ar fi putut avea contact, posta, cerând ajutor la căutări. Totul fără rezultat. Dar nu putea sau nu voia să accepte că Nicu a plecat de bunăvoie şi nu se va întoarce.
La cinci ani după dispariţia lui, viaţaRalucăi a căpătat, în sfârşit, culoare apăruse cineva care reuşise să-i încălzească sufletul. Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe Emil la ziua de naştere a unui amic comun. Emil era… stabil, un om pe care te puteai baza. Un om onest, blând, atent… un bărbat adevărat!
Chiar de la primele întâlniri, Raluca s-a simţit în largul ei. Emil nu-i cerea mereu zâmbete şi nu o forţa să se prefacă fericită. Dacă era obosită, o conducea acasă; dacă voia linişte, nu insista cu vorbitul. Iar micile sale gesturi de grijă au înmuiat-o: ştia ce cafea îi place, reţinea numele colegilor ei, se interesa de viaţa celor apropiaţi şi rezolva fără să se laude toate cele mărunte. Putea chiar să o răsfeţe, iar Raluca profita din plin de asta.
Cel mai mult a impresionat-o cum s-a înţeles cu Nicu cel mic. La prima întâlnire, băiatul s-a uitat la Emil cu suspiciune şi s-a ţinut strâns de mână cu mama lui. Dar Emil, calm, s-a aşezat la nivelul copilului şi l-a întrebat ce desene animate îi plac. Peste o jumătate de oră deveniseră deja parteneri la construit turnuri, iar Nicu îi arăta cu entuziasm cele mai tari jucării.
Cu timpul, Emil a început să treacă adesea pe la casa părinţilor Ralucăi unde stătea Nicu. Îl plimba în parc, l-a învăţat să meargă pe bicicletă, îi citea poveşti la culcare. Şi într-o bună zi, pe când Raluca i-a găsit pictând cot la cot cu băiatul, Emil i-a spus senin: Mi-aş dori să-i fiu ca un tată. Dacă eşti de acord, aş vrea să-l înfiez.
Lilia era sincer fericită pentru prietena ei. O vedea pe Raluca cum se transformă: ochii îi sclipeau iar, chipul nu mai era tulburat mereu, zâmbetul îi redevenise cald şi natural. Totuşi, azi comisese o greşeală pomenise de Nicu senior, stârnind din nou rana veche. Acum spera doar să n-o fi dat prea tare peste cap.
Dar Raluca a reacţionat neaşteptat de echilibrat.
Am crescut a zâmbit ea, împăturind grijuliu rochia pe pat. Îmi dau seama că sentimentele pentru Nicu nu-şi mai au locul în prezent. Uneori aproape regret că i-am dat băiatului acelaşi nume. Am fost proastă, nu ascultam pe nimeni… Cum de m-aţi suportat, nu ştiu…
Lilia i-a atins mâna cu grijă:
Plănuieşti să-l iei pe Nicu la tine?
Da, a răspuns Raluca cu seriozitate. Emil insistă mult. Chiar a propus să-i schimbăm numele băiatului, zice că o să-mi fie mai uşor aşa. Oricum e nevoie de un nou certificat de naştere, dacă trecem prin adopţie.
Pentru o clipă, a privit picăturile de ploaie de pe geam.
Ştii, mă temeam că Nicu cel mic o să-mi amintească mereu de trecut. Dar am înţeles… e fiul meu şi merită o copilărie adevărată, cu doi părinţi care îl iubesc! Bunicii nu pot suplini părinţii şi Emil chiar vrea să-i fie tată! Ai vedea tu cât s-a ataşat de el!
Foarte bine faci! s-a însufleţit Lilia. Întreabă-l şi pe băiat ce nume i-ar plăcea! Va accepta mai uşor schimbarea aşa.
Nu sunt sigură Mai avem timp, vedem.
De fapt, Raluca minţea puţin. Îl iubea în continuare pe Nicu senior, chiar dacă iubirea ei nu i-a adus nimic bun. Părinţii îi refuzau din ce în ce mai des să stea cu fiul, prietenii nu mai voiau să-i asculte necazurile. Era timpul să lase trecutul şi să se focuseze pe prezent.
Pe nuntă, mai exact.
Deşi, asta părea aproape imposibil!
Emil era, fără îndoială, un om bun, dar nu era Nicu. Raluca nu simţea acea dragoste adâncă, doar se folosea de devotamentul lui ca să-şi umple golurile.
Dacă ar reveni Nicu… ar da orice să fie iar împreună cu el
***************************
Nunta nu va mai avea loc! a izbucnit Raluca, aproape danţuind victoriosă, cu ochii mari ca jarul. Ne despărţim ca două bărci în larg!
Emil o privea mut, încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Mai era doar o săptămână până la nuntă totul era stabilit: meniul, florile, invitaţiile. Şi ea acum îi spune că anulează?
Ce înseamnă asta, nu va fi? a bâiguit el, încercând să afle dacă vorbeşte serios sau glumeşte prost. Raluca, ce s-a întâmplat? Explică-mi clar!
Dar Raluca nu răspundea. Se plimba agitată prin cameră, aruncând hainele la întâmplare în valiză, zâmbind altfel decât de obicei un zâmbet viu, neprefăcut.
S-a întors Nicu! a izbucnit ea, fără a-l privi direct, cu o bucurie dezarmantă în glas. A venit ieri, ne-am explicat Nu-mi venea să cred că e real!
S-a oprit şi l-a privit fără pic de regret doar exaltare şi dorinţă.
Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine în jumătate de an, a continuat ea mai blând, cu tine mi-a fost bine, liniştit Eşti un om minunat, Emil. Dar nu te-am iubit niciodată cu adevărat. Acum am o şansă la fericirea mea adevărată şi nu pot să o ratez!
Emil a simţit cum îl cuprinde o răceală apăsătoare. Din nou Nicu, omul despre care Raluca vorbea mereu cu atâta adorare încât Emil se simţea tot mai străin. Ştia că nu l-a uitat, dar spera că timpul şi traiul împreună o vor ajuta să treacă peste.
Ai vorbit cu el deja? a îngăimat în cele din urmă, abia respirând. Ce ţi-a spus? S-a scuzat iar?
Nu s-a scuzat deloc! a tăiat scurt Raluca. A recunoscut că a greşit. Că tot timpul acesta s-a gândit doar la mine!
Ea s-a întors din nou cu spatele, scotocind în sertar. Pentru Emil, lumea părea să se destrame.
Am vorbit la telefon, a continuat ea, căutând printre hârtii. Părinţii lui au insistat să studieze la Viena, nu m-a putut înştiinţa. Zice că i-au blocat toate conturile, nu a avut telefon, nimic! Tot timpul se gândea la mine, doar că nu putea lua legătura. Dar acum s-a întors vom fi împreună şi vom avea, în sfârşit, o viaţă fericită.
În minte îi baza cel dintâi apel după atâta timp: vocea lui Nicu era emoţionată, puţin repezită.
Raluca, ştiu că pare groaznic totul. Dar trebuie să înţelegi ai mei m-au pus la zid. Ori studiile la Viena, ori se leapădă de mine. M-am zbătut cât am putut… Au blocat carduri, conturi, tot. N-am avut nici telefon!
N-ai putut măcar să suni? i-a tremurat vocea Ralucăi.
N-aveam ce să-ţi spun? Că am cedat, că am fost slab
Auzindu-l, Raluca simţise cum i se topeşte toată amărăciunea şi supărarea. Parcă aşteptase acel moment de o veşnicie.
De-acum va fi altfel, a spus Nicu. Am renunţat la studii, am venit acasă, nu mai plec nicăieri.
Acum, stând faţă în faţă cu Emil, i-au răsunat în minte aceleaşi promisiuni.
A tăcut o clipă, şi-a fugărit privirea prin cameră, apoi l-a observat pe Emil, alb ca varul.
Să nu-ţi faci griji, a revenit, ceva mai blând, dar fără urmă de dubiu. Am înştiinţat pe toată lumea că nu va mai fi nuntă. I-am rugat să nu te deranjeze. Poate vor fi răuvoitori, dar tu eşti puternic, te vei descurca.
Şi-a tras valiza spre ea, a potrivit mânerul, de parcă acela ar fi fost cel mai important lucru. Apoi şi-a ridicat privirea şi a spus ferm:
Te rog, nu mă suna, nu-mi scrie, nu-mi trimite mesaje. Decizia mea este definitivă!
Şi-a luat bagajul şi, fără să se mai uite în urmă, a ieşit pe uşă.
Emil a rămas în mijlocul camerei. Nu ştia dacă să urle sau să plângă, dar s-a abţinut nu voia să pară slab. Şi-a încleştat pumnii, apoi şi-a forţat vocea să sune calmă:
Nu crezi că te grăbeşti? a spus privind-o.
Ea s-a oprit în prag, dar nu s-a mai întors cu faţa.
Şi dacă el nu va vrea să continue relaţia? Dacă nu va accepta copilul? Poate nici nu ţi-a propus nimic.
Raluca s-a răsucit, aprinsă la faţă. S-a apropiat ameninţătoare:
M-a invitat să discutăm serios! Ajunge! Şi nu-ţi permite să-l vorbeşti de rău!
Pe urmă, i-a întors spatele, târşâind bagajul la uşă.
Puteai măcar să mă ajuţi! a mormăit printre dinţi.
Emil a făcut un pas spre ea, pe reflex, să o ajute, dar s-a oprit brusc. De ce ar ajuta-o, după ce i-a zdrobit sufletul? Vedea clar: Raluca era cu gândul deja la Nicu, exaltată, convinsă că începe o viaţă nouă plină doar de iubire şi noroc.
Doar că realitatea era alta. Nicu nu avea niciun gând să-i ceară mâna, nici să reia o aventură. Voia doar să închidă capitolul, să-şi vadă de drum mai ales că era deja însurat.
Raluca, orbită de aşteptări, nu vedea asta. Trăia de atâta vreme cu speranţa, încât acum era în stare să creadă orice, numai să nu sufere încă o dată.
Cu greu şi-a târât bagajul pe hol, a avut un moment de ezitare, dar şi-a şters lacrima din colţul ochiului şi a ieşit hotărâtă.
Emil a rămas singur, cu mirosul parfumului ei plutind încă în aer şi cu ultimele cuvinte răsunând: Nicu nu e aşa!
S-a lăsat pe un scaun, cu trupul golit de puteri. Totul s-a prăbuşit prea repede. Urma să înveţe, acum, cum e să trăieşti fără Raluca, fără vise, fără iluzii…
***************************
Nicu a deschis uşa, mirat de vizita matinală. În prag stătea Raluca, cu două valize şi faţa strălucindu-i de bucurie. El a amuţit, uluit. Nu-i venea să creadă: cum de a putut să greşească atât?
El era sigur că trecutul rămăsese în urmă. Când Raluca se cuplase cu Emil, Nicu simţise, în sfârşit, uşurare. Putea să se întoarcă liniştit acasă, la Chişinău, cu soţia lui, fără teama că va fi căutat, certat, acuzat. Îi mulţumise chiar în gând Ralucăi că şi-a găsit altă cale îi rezolvase toate problemele.
Da, o sunase ca să-i spună că viaţa merge înainte şi-i propusese să se vadă, dar totul a fost doar o formalitate.
Acum, Raluca era în faţa lui cu bagajele, sigură pe ea, aşteptând mai mult decât simple explicaţii. Nicu a făcut instinctiv un pas înapoi.
Nicu! a exclamat Raluca, copleşită de emoţie. M-am hotărât. Sunt aici, gata să fim împreună!
Vorbea de parcă nu putea exista altă variantă. A mai făcut un pas, dar Nicu a ridicat mâna:
Raluca, stai cred că nu ai înţeles totul.
Ea a încremenit, zâmbetul i s-a şters.
Cum adică? Nu vorbisem să ne lămurim, să reluăm totul?
Nicu a oftat adânc. Ştia că n-are scăpare.
Sunt însurat, Raluca. De doi ani. Eu şi soţia mea suntem chiar fericiţi.
Raluca s-a blocat, ochii i s-au mărit de şoc. Câteva clipe n-a scos un cuvânt, apoi pe chip i s-au amestecat panica, furia şi indignarea.
Ce spui acolo? a şoptit, nevenindu-i să creadă. Dar ai sunat, ai zis că totul s-a schimbat!
Am vrut doar să-mi iau rămas bun omeneşte, i-a răspuns el, încet. Să explic că a trecut, că fiecare ne vedem de viaţa noastră. Dar tu ai înţeles altceva, se pare.
Raluca s-a dat un pas în urmă, tremurând toată.
M-ai minţit! a izbucnit ea, cu lacrimi şi ciudă. Cum ai putut? Am lăsat totul pentru tine!
În el a început să fiarbă lehamitea. N-ar fi vrut scandal, dar Raluca evident nu se dădea dusă.
Nu ţi-am promis niciodată nimic, a articulat el, apăsat. Ai crezut tu că vom fi împreună. N-am vrut să-ţi fac rău, de asta am vorbit prudent. Dar acum totul e clar, nu?
Raluca a ţipat, a trântit una din valize pe podea, cu tot cu haine. A urlat, a reproşat, a cerut explicaţii, din ce în ce mai cu disperare.
Nicu a fost nevoit să o conducă afară din scară, cu blândeţe dar ferm. O trăgea spre uşă, sperând că aşa se va pune capăt circului. Ea însă nu s-a oprit a bătut în uşă, a strigat, a ţipat pe numele lui. Vecinii ieşeau curioşi la uşi, murmurau iritaţi.
După o oră, când ţipetele s-au amplificat şi cineva ameninţa deja cu Poliţia, Raluca s-a decis să plece. Înainte de a întoarce spatele, a scrâşnit printre lacrimi spre uşa lui:
N-o să scapi aşa uşor! Am să mă întorc! Ai să regreţi!
Nicu şi-a lăsat capul în mâini, răpus de epuizare. Era clar că n-avea să scape aşa uşor. Şi-a zis că nu poate rămâne Raluca va reveni cu scandaluri, va pune capsa vecinilor. A scos telefonul şi a intrat pe un site de imobiliare.
Trebuie să vând apartamentul şi să mă mut cât de departe…, şi-a zis.
*********************
Raluca mergea pe străzi fără să vadă pe nimeni, orbită de lacrimi, zdrobită de ce se întâmplase. În mintea ei, Nicu trebuia să o primească cu braţele deschise şi să-i spună Acum suntem împreună!. Dar realitatea era crudă, fără milă.
A rătăcit zile bune până s-a pomenit la uşa lui Emil. S-a şters pe faţă, s-a aranjat puţin, a vrut să pară măcar puţin stăpână pe sine. Cu o ultimă urmă de speranţă, a urcat, a apăsat sunetul la uşă.
Emil a deschis după o vreme. Faţa îi era închisă, rece la maxim. S-a uitat la ea fără să zică nimic, nici nu a invitat-o înăuntru.
Emil, te rog a început ea aproape sărmană. Ştiu că am greşit. Înţeleg cât de prost am procedat. Dar vreau să repar totul.
A tăcut, căutând cuvinte potrivite. În ochi îi străluceau din nou lacrimile.
Nu mai pomenesc niciodată numele lui Nicu, a continuat privind în ochii lui. Jur. A fost o greşeală. Am înţeles că numai cu tine pot fi fericită. Dă-mi, te rog, o a doua şansă.
Vorbea cu sinceritate, disperarea se simţea clar. Chiar credea ce spunea dacă Emil i-ar fi iertat, lumea i s-ar fi părut dintr-o dată reparată.
Dar Emil a dat din cap, resemnat. Nu se lăsa păcălit a doua oară!
Raluca, i-a spus cu blândeţe, decizia ta ai luat-o. Abia ai plecat, lăsându-mă pentru el. Erai sigură de ce vrei.
M-am înşelat! a izbucnit ea. Nu eram în minţile mele, nu ştiam ce fac!
Emil a oftat, şi-a trecut mâna prin păr. I-a fost greu, dar era hotărât.
Nu ai plecat doar de lângă mine te-ai dus spre altul. Ţi-ai făcut alegerea, iar eu tot ce pot face e să o respect. Iar acum, când n-a mers, vrei să vii înapoi?
Da! a zis Raluca. Pentru că pe tine te iubesc. Pe tine.
El a zâmbit amar şi i-a răspuns ferm:
Nu mai pot să cred ce-mi spui. Rămâi cu bine.
Raluca a simţit cum i s-a năruit lumea. Emil o privea senin, fără pic de ostilitate, dar fără niciun dubiu. Nu-i mai acorda nicio şansă.
Te rog a bâiguit ea, abia ţinându-şi lacrimile.
Iartă-mă, i-a spus Emil. Dar aşa e mai bine pentru amândoi.
A închis uşa, lăsând-o singură pe palier. Raluca a rămas încremenită, apoi s-a aşezat pe scări, şi-a acoperit faţa cu palmele şi a izbucnit în plâns. Lacrimi amare, nu de ciudă sau revoltă, ci din conştiinţa faptului că i-a pierdut pe amândoi şi pe Nicu, şi pe Emil şi acum nu mai ştia pentru ce merită să lupte mai departe…
