Nuntă nu va fi
Lenuța a intrat în cameră și a rămas stană de piatră în prag. În fața ei, îmbrăcată în rochie de mireasă, stătea Rodica arăta fermecător. Rochia îi scotea perfect în evidență silueta, iar ochii îi sclipeau de o fericire tăcută și aproape diafană. Lenuța nu și-a putut stăpâni entuziasmul:
Doamne, ești radiantă! a exclamat ea, privindu-și prietena cu uimire. Mă bucur din suflet pentru tine! În sfârșit ai avut curaj să întorci pagina și să-ți deschizi inima către o nouă iubire, să-l uiți pe Nicu! Ești puternică, Rodica!
Rodica a tresărit abia vizibil, iar zâmbetul i-a dispărut ca prin farmec. S-a grăbit să desfacă prinderile rochiei, ferindu-și privirea de Lenuța.
Mai bine o dau jos, a murmurat ea, desfăcând repede nasturii de pe lateral. Mai sunt doar două săptămâni până la nuntă. Dacă pățesc ceva cu rochia, nu mai găsesc alta la fel.
Lenuța și-a mușcat buza, înțelegând imediat că a greșit amintindu-i de Nicu. Acum, când Rodica avea alături un bărbat vrednic, trecutul trebuia să rămână acolo. Nicu nu merita nicio lacrimă din partea Rodicăi nu după tot ce i-a făcut!
Rodica crezuse cu adevărat că Nicu era jumătatea ei. Îi dăruise toată încrederea, visând la o viață împreună. Dar, încet, relația s-a destrămat. La început el a început s-o evite, găsea mereu motive să nu se întâlnească, apoi îi critica prietenii, dorințele, planurile. A convins-o să renunțe la un proiect promițător la serviciu, a făcut-o să amâne un schimb de experiență în străinătate, ba chiar a insistat să-și schimbe meseria.
Familia Rodicăi nu-și mai recunoștea fata. O vedeau stingându-se, neîmplinită, dar nu reușeau să ajungă la ea. Orice încercare de dialog declanșa scandaluri Nicu îi spunea că părinții nu-l acceptă și că vor să le distrugă iubirea ideală. Elevația conflictului a făcut ca Rodica să-și rărească vizitele acasă.
Și apoi, brusc, Nicu a dispărut. Fără vreo explicație, fără nici măcar un bilet de adio. A rămas doar rana din suflet și copilul, pe care Rodica a decis să-l păstreze, indiferent de toate.
Văzând-o acum pe Rodica cum se grăbește să-și scoată rochia de mireasă, Lenuța simțea o vină apăsătoare. Voia doar să-i vadă fericirea, nu să-i răscolească suferința…
Acum, micuțul Nicanor împlinise patru ani. Era un băiețel vioi și curios, pus mereu pe întrebări: ba de ce cerul e albastru, ba unde dispar norii, ba examina cu entuziasm gângăniile în parc. Educatoarele de la grădiniță îl lăudau: prindea repede lucruri noi, reținea ușor poezii și asculta povești cu ochii mari.
Mai tot timpul Nicanor stătea la bunici, părinții Rodicăi. Ei i-au preluat cu dragoste educația și au ales o grădiniță cu engleză, au început să-l ducă la înot și la dansuri. Rodica îl vedea de două-trei ori pe săptămână, dar nu stătea niciodată mai mult de o oră.
Motivul era simplu și dureros: Nicanor semăna leit cu tatăl lui. Aceeași păr negru și ondulat, aceeași privire, același surâs ușor ironic. De fiecare dată când își ținea copilul în brațe sau îl privea în ochi, Rodica se întorcea cu gândul la tot ce își închipuise că va fi fericirea. Îl iubea din suflet și se bucura de fiecare gest al lui, dar odată cu dragostea apărea, inevitabil, și durerea. Lacrimile i se adunau pe gene, își ferea fața, prefăcându-se că își aranjează hainele sau caută ceva prin geantă, plângând pe furiș, să nu o vadă băiețelul.
Într-o seară, Rodica a venit să-l ia pe Nicanor de la părinți. Băiețelul asambla concentrat un puzzle pe covor. Văzând-o pe mama lui, a sărit fericit în brațele ei.
Mama, vino! strigă el, trăgând-o la covor. Am aproape terminat. Aici e o casă, aici un copăcel, iar aici… va fi un cățel!
Rodica s-a așezat alături și l-a mângâiat pe cap.
E minunat, dragul mamei. Ce frumos lucrezi!
Nicanor a stat puțin pe gânduri, apoi și-a ridicat ochii:
Mama, unde e tata? Toți copiii din grădiniță au tată. Numai eu nu am…
Rodica a încremenit. Întotdeauna o dureau întrebările astea, dar s-a străduit să-și păstreze calmul:
Nu știu, îngeraș. E departe. Dar se gândește la tine, cu siguranță.
Și de ce nu mă sună? a întrebat Nicanor, îngândurat. Vreau să-i spun că am învățat să-mi leg singur șireturile!
E… foarte ocupat, a bâiguit Rodica, simțind cum i se pune un nod în gât. Dar sunt convinsă că e mândru de tine.
Băiatul a meditat o clipă, apoi a dat din cap, împăcat cu răspunsul, și s-a întors la puzzle.
Bine. Atunci termin căsuța asta și tati vede ce deștept sunt!
Rodica a stat tăcută lângă el, dorind să-i mai spună ceva, dar cuvintele nu-i mai veneau. S-a limitat să-l mângâie din nou pe cap, lăsând să planeze o liniște caldă peste acel moment de mamă și fiu unul din puținele când se simțea cu adevărat aproape de copilul ei.
Chiar și așa, Rodica nu se putea opri din a se gândi la Nicu. În adâncul sufletului îi căuta scuze. Poate i s-a întâmplat ceva groaznic, poate nu poate lua legătura. Gândurile astea o țineau cât de cât pe linia de plutire.
Cei apropiați au încercat de nenumărate ori să discute cu ea sincer. Mama îi sugera blând să lase trecutul pentru a-i putea fi mamă cu adevărat lui Nicanor. Prietenii îi spuneau direct: Te-a părăsit. Acceptă și mergi înainte! Dar Rodica refuza să îi asculte. Repeta cât de fericiți au fost, cât de multe promisiuni și-au făcut, iar discuțiile se terminau cu tăceri lungi de fiecare parte.
Totuși, nu stătea deloc degeaba. Verifica rețelele de socializare, suna la cunoștințe vechi, chiar posta rugăminți de ajutor însă fără răspuns. Pur și simplu nu voia să accepte că Nicu a plecat de bunăvoie și nu avea intenția să se întoarcă.
După cinci ani lungi, în viața ei a apărut cineva care a reușit să-i încălzească sufletul. Aproape întâmplător s-au cunoscut la ziua unui coleg comun. Viorel i-a atras atenția încă de la început. Era… de nădejde, nu putea spune altfel: sincer, bun, săritor. Un om adevărat.
De la primele întâlniri, Rodica s-a simțit ea însăși în preajma lui Viorel. Nu o forța să fie veselă tot timpul. Dacă era obosită, o conducea acasă; dacă voia liniște, tăcea alături de ea. Viorel era acel sprijin pe care nu-l credea posibil: echilibrat, atent, și cel mai important îndrăgostit sincer.
Îi dovedea dragostea prin gesturi simple: știa ce cafea îi place, îi reținea numele colegilor, prelua treburile casnice fără să-i ceară nimic. Ar fi purtat-o pe brațe oricând, iar Rodica recunoaște profita de această afecțiune.
Dar cel mai mult a impresionat-o cum s-a apropiat de Nicanor. La prima întâlnire, băiatul îl privea reticent, ascuns după fusta mamei. Dar Viorel s-a aplecat la nivelul lui și l-a întrebat ce desene îi plac. După o jumătate de oră, construiau împreună din lego, iar Nicanor îi arăta jucăriile cu entuziasm.
În scurt timp, Viorel a devenit o prezență constantă la casa bunicilor, unde stătea Nicanor. Îl ducea în parc, îl învăța să meargă pe bicicletă, îi citea seara povești. Într-o zi, pe când Rodica i-a surprins desenând împreună, Viorel i-a spus liniștit: Aș vrea să-i fiu tată cu adevărat. Dacă mă lași, încep procedurile de adopție.
Lenuța se bucura sincer pentru prietena ei. Observa cum Rodica se schimbă: chipul ei pălea de umbre, privirea i se limpezea, iar zâmbetul era din nou autentic. Dar azi, Lenuța a greșit, pomenindu-l pe Nicu și atingând o rană care părea vindecată. Acum spera că nu o va face să cadă din nou în tristețe.
Însă Rodica a reacționat neașteptat de calm.
Am crescut, a spus blând, aranjând rochia pe pat. Știu clar că sentimentele față de Nicu trebuie să rămână în trecut. Uneori chiar regret că i-am dat băiatului același nume… Nu am vrut să ascult pe nimeni atunci. Cum de m-ați suportat?
Lenuța i-a atins ușor mâna:
Plănuiești să-l aduci pe Nicanor acasă, la tine?
Da, a răspuns Rodica, redevenind serioasă. Viorel insistă să-l avem lângă noi. Chiar a propus să-i schimbăm numele, să ne fie mai ușor la toți. Oricum, dacă-l adoptă, va trebui să schimbăm certificatul.
A privit ploaia pe geam câteva clipe.
Să știi că mă temeam că Nicanor îmi va aminti mereu de ce am pierdut. Dar m-am înșelat. El e doar băiatul meu și merită să aibă o copilărie cu doi părinți care-l iubesc! Bunicii sunt minunați, dar nu pot ține loc de mamă și tată. Viorel chiar își dorește să-i fie tată lui Nicanor!
Minunat! s-a luminat Lenuța. Întreabă-l pe băiat ce nume îi place mai mult. Așa se va obișnui și el cu schimbarea.
Nu știu încă. Avem timp să ne gândim.
În realitate, Rodica nu era atât de împăcată pe cât voia să pară. Îl iubea încă pe Nicu, dar dragostea asta nu o dusese decât la suferință. Părinții îi refuzau tot mai des să-și vadă copilul, prietenii își pierduseră răbdarea cu supărările ei, s-au săturat de vechile drame… Deci era momentul să lase trecutul și să trăiască în prezent. La nuntă, spre exemplu.
Doar că vai, cât era de greu!
Viorel era un om bun. Totuși… nu era Nicu. Rodica nu simțea acel fior adânc, ci doar accepta atașamentul lui Viorel și îl folosea ca refugiu.
Dacă s-ar întoarce Nicu… Ar fi dat tot ca să fie cu el…
***
Nunta nu va fi! a anunțat Rodica cu ochii scânteietori, aproape dansând. Drumurile noastre se despart, ca niște corăbii pe mare!
Viorel o privea nedumerit, încercând să proceseze cuvintele. Rămăsese doar o săptămână până la nuntă aleseseră meniul, florile, invitații. Totul părea stabilit. Și acum ea spune că nuntă nu va fi?
Cum adică nu va fi? Viorel încerca să-și dea seama dacă glumea sau vorbea serios. Rodica, ce s-a întâmplat? Vorbește clar.
Dar ea a ignorat întrebarea, trecând ca vijelia prin cameră și aruncând lucruri în valiză. Ochii îi sclipeau, iar zâmbetul de pe buze era mai curat ca niciodată.
Nicu s-a întors! a izbucnit, fără să-l privească. Bucuria din voce i-a tăiat răsuflarea lui Viorel. A venit aseară, ne-am lămurit cu toate… Mă simt de parcă visul mi s-a împlinit!
În sfârșit s-a întors spre el, cuprinsă doar de încântare și nerăbdare nici urmă de regret.
Îți sunt recunoscătoare pentru toate lunile acestea, a continuat blând. Cu tine era liniște, era bine… Ești un om minunat, Viorel. Dar nu te-am iubit niciodată cu adevărat. Acum, când am șansa la fericire, nu o pot rata.
Viorel a simțit o răceală în suflet. Iar Nicu. Același Nicu despre care Rodica vorbea cu atâta patimă, încât Viorel mereu se simțea străin. Știa că ea încă se gândește la el, dar spera ca timpul și relația lor să schimbe lucrurile.
Ai vorbit deja cu el? a întrebat printre dinți. Ce ți-a spus? Ce scuză a inventat de data asta?
Nu s-a scuzat, i-a tăiat-o scurt Rodica. Mi-a spus doar că a realizat cât de mult a greșit și că nu s-a putut gândi decât la mine!
A revenit la împachetat, iar Viorel a rămas țăcănit în loc, simțind cum se surpă totul împrejurul lui.
Am vorbit la telefon, a continuat Rodica, ordonând lucrurile la birou. Părinții lui l-au obligat să meargă la studii în Italia, nu a avut cum să mă anunțe. Toată perioada asta s-a gândit doar la mine. Acum totul se rezolvă, vom fi împreună!
Îi răsunau în minte cuvintele lui Nicu, la primul lor telefon după atâția ani. Vocea lui era emoționată, ușor stinsă:
Rodica, știu cât de rău a părut totul. Dar crede-mă: părinții mei m-au pus în fața faptului împlinit. Ori studii la Roma, ori nu mă mai recunosc ca fiu. Am încercat să mă țin tare… Dar mi-au blocat cardurile, nu mai aveam nici telefon personal!
Și totuși, nu ai sunat măcar o dată… i-a tremurat vocea Rodicăi.
Nu puteam. Ce să-ți spun? Că am fost slab și m-am lăsat influențat?
Atunci, ascultându-i explicațiile, Rodica a simțit din nou acea căldură familiară. Toate supărările păreau să se dizolve într-o clipă. Își dăduse seama că așteptase telefonul acela zi de zi…
De acum totul va fi altfel, o asigura Nicu. Am lăsat studiile, m-am întors și nu mai plec!
Cuvintele lui îi răsunau în minte, în timp ce despărțirea de Viorel părea pentru ea o formalitate.
Rodica a mai privit o dată camera, apoi l-a văzut pe Viorel palid, privirea pierdută în gol.
Nu-ți fă griji, a adăugat cu o voce mai blândă. Am anunțat pe toată lumea să nu te deranjeze, să nu te ia la întrebări. Poate vor încerca să-ți fie alături, dar vei trece peste asta. Ești puternic.
A tras valiza lângă ea, aranjând mânerul cu seriozitate, apoi l-a privit din nou: nu arăta nici urmă de regret sau ezitare.
Te rog să nu mă mai cauți. Decizia mea e definitivă!
A ridicat valiza, s-a poticnit ușor, însă s-a redresat și a ieșit grăbită pe ușă, de parcă orice întârziere ar fi șovăit-o.
Viorel a rămas nemișcat în mijlocul camerei, cu o durere grea în suflet. Voia să strige, să ceară explicații, dar s-a stăpânit nu voia să pară slab. A strâns pumnii, apoi i-a deschis și a încercat să vorbească normal:
Nu crezi că te grăbești? a spus, privind-o.
Rodica a încremenit cu mâna pe clanța valizei, fără să întoarcă capul. Umerii îi erau rigizi, palmele încleștate.
Dacă el nu vrea să reia relația? a continuat Viorel, făcând un pas. Dacă refuză să-și recunoască fiul? Ți-a făcut măcar vreo promisiune?
Rodica s-a întors, roșie la față.
M-a invitat la o discuție importantă! E de ajuns! Și nu încerca să-l judeci Nicu nu e așa!
Cuvintele ultime aproape îi tremurau, dar s-a stăpânit repede, trăgând valiza mai tare spre ușă.
Ai putea și să mă ajuți, a mormăit ea printre dinți.
Viorel a întins mâna din reflex, dar s-a oprit. Pentru ce să ajute pe cineva care i-a zdrobit inima? Vedea clar că mintea Rodicăi era deja departe, cu Nicu, în lumea visurilor ei. Își imagina deja fericirea care o așteaptă…
Numai că, în realitate, Nicu nu era deloc pe aceeași lungime de undă. Își dorea doar o discuție pentru a încheia un capitol, nu o viață nouă împreună cu atât mai mult cu cât avea deja pe altcineva.
Încercând să scoată valiza pe coridor, Rodica aproape a căzut, dar, încăpățânată, a deschis ușa și a ieșit fără să se uite înapoi.
Viorel a rămas acolo, privind ușa închisă. Mai simțea încă parfumul ei, iar cuvintele Nicu nu e așa! îi răsunau tot mai slab în minte.
Cu un oftat lung, s-a prăbușit pe un scaun, simțind cum oboseala îl năpădește. Totul s-a petrecut prea iute, prea radical. Și acum trebuia să învețe să meargă mai departe fără Rodica, fără vise, fără iluzii…
***
Nicu a deschis ușa uimit de vizita matinală. În prag, Rodica cu două valize și o figură luminată de entuziasm, îi zâmbea larg. Nicu a rămas fără cuvinte, doar o întrebare îi stăruia: Oare cum a putut să înțeleagă totul atât de greșit?
El era convins că totul s-a terminat între ei cu ani în urmă. De când Rodica s-a cuplat cu Viorel, el s-a întors liniștit în orașul natal, și-a pus gândurile în ordine, a început o viață nouă cu soția sa, fără teamă de telefoane sau discuții fără sfârșit din partea Rodicăi. Părea că totul s-a rezolvat definitiv.
Ce-i drept, îi dăduse telefon, doar ca să pună punct civilizat, eventual să lase loc de bună ziua pe viitor.
Acum, privind-o cu valizele la ușă, Nicu s-a tras înapoi, căutând cuvintele potrivite.
Nicu! a exclamat Rodica, fericită. M-am decis! Sunt aici și vom fi împreună!
Convinsă, a făcut un pas înspre el, dar Nicu a ridicat mâna, oprind-o.
Stai, Rodica… a început, atent să-și păstreze calmul. Sunt lucruri pe care nu le știi.
Ea a încremenit, uitându-se la el cu speranță.
Despre ce vorbești? Stabiliserăm să ne vedem și să vorbim…
Nicu a respirat adânc, simțind că nu există cale de întoarcere.
Sunt căsătorit, Rodica. De doi ani. Sunt fericit cu soția mea.
Rodica s-a oprit, privirea i s-a golit de sens. A rămas așa câteva secunde, incapabilă să creadă ce aude. Apoi fața i s-a schimbat, alternând furie și uimire.
Cum? ai murmurat Tu mi-ai spus că s-a schimbat totul!
Ți-am sunat doar ca să terminăm frumos, a răspuns Nicu încet. Voiam să-ți spun că fiecare dintre noi are acum viața lui. Dar tu ai înțeles altceva…
Rodica a făcut un pas înapoi, cu mâinile tremurând.
M-ai mințit tot timpul! a izbucnit ea printre lacrimi. Am lăsat totul pentru tine!
Nicu a simțit că îl copleșește iritarea, dar nu voia ceartă.
Nu ți-am promis nimic. Tu singură ai ales ce să crezi. Eu am încercat să fiu delicat cu tine…
Rodica a apucat cu furie valiza și a trântit-o pe jos, hainele împrăștiindu-se. Striga, acuza, cerea explicații, până când Nicu, din ce în ce mai iritat, a condus-o politicos, dar hotărât, afară. A încuiat ușa, sperând să pună capăt poveștii. Dar ea bătea în ușă, striga, vecinii începuseră deja să se uite pe vizor, să-și manifeste indignarea.
După o oră, când Rodica și-a pierdut glasul, iar vecinii o amenințau cu poliția, a plecat. La plecare a privit spre ușa lui Nicu și a șoptit printre lacrimi:
Voi reveni! Încă o să regreți!
Nicu a închis ochii, simțind o oboseală enormă. Știa că nu e finalul. Rodica era încăpățânată și dacă și-a pus ceva în minte, nu se va lăsa ușor.
A intrat în sufragerie și, hotărât, și-a deschis telefonul. Trebuie să vând apartamentul și să-mi caut o altă locuință, poate în cealaltă parte a orașului, și-a spus…
***
Rodica a mers pe stradă fără să vadă nimic. Umezită de lacrimi, mintea îi era frântă, sufletul gol. În lumea ei Nicu trebuia s-o întâmpine cu brațele deschise. Dar viața reală îi dăduse o lovitură cruntă.
A bătut pasul prin oraș ore în șir, încercând să găsească forță să meargă mai departe. Pașii au purtat-o fără să vrea la scara lui Viorel. A urcat încet, s-a aranjat în fața ușii, a respirat adânc și a sunat la sonerie.
Viorel a deschis târziu. Era rece, detașat. A privit-o fără să-i dea de înțeles că o primește.
Viorel, te rog, a început ea cu vocea tremurândă. Știu ce am făcut. Îmi dau seama ce rău și nedrept m-am purtat. Dar vreau să îndrept totul.
A tăcut, căutând cuvintele.
Nu o să-l mai pomenesc niciodată pe Nicu, a continuat privindu-l în ochi. Jur. A fost o greșeală. Am înțeles că doar cu tine pot fi fericită. Te rog, dă-mi o șansă…
Glasul îi era sincer, disperat. Însă Viorel a dat din cap încet, fără să schițeze vreun gest.
Ai ales deja, Rodica. Cu câteva ore în urmă, ai plecat cu valiza la el. Ai fost sigură pe decizia ta.
Am greșit! Nu știam ce fac! Eram confuză…
Viorel și-a trecut mâna prin păr. Îi venea greu, dar era sigur: nu mai vrea să reia totul de la capăt.
Ai plecat de la mine, dar nu oricum ai mers la el. Asta a fost alegerea ta. Iar eu o accept. Acum, că nu ți-a ieșit, vrei să te întorci?
Da! a strigat Rodica Pentru că te iubesc doar pe tine!
A urmat o pauză, apoi Viorel, cu un zâmbet trist, i-a spus apăsat:
Nu mai cred în sinceritatea ta. Adio.
Rodica a simțit o durere ascuțită în inimă. Viorel o privea fără ură, dar era ferm. Nu mai putea avea încredere.
Te rog… a mai apucat să șoptească, dar glasul i s-a frânt.
Iartă-mă. Dar e mai bine așa pentru amândoi.
A închis ușa și a lăsat-o pe Rodica singură pe palier. Ea a căzut pe o treaptă, și-a acoperit fața cu palmele și a izbucnit în plâns. De data aceasta nu de mânie sau revoltă, ci de apăsarea clară a pierderii a lui Nicu, a lui Viorel, a oricărei perspective…
Și a înțeles în sfârșit: adevărata fericire nu se poate construi pe iluzii sau pe suferințe din trecut. Viața merge mai departe doar când lași în urmă ceea ce nu-ți mai aparține, deschizându-ți inima cu curaj și sinceritate pentru ceea ce poate veni.
Așa, pe străzile reci ale Chișinăului, Rodica a învățat că sufletul se vindecă nu atunci când trecutul se întoarce, ci când înveți să te prețuiești pe tine și să-ți oferi o nouă șansă la viață.
