Nuntă nu va fi
Lavinia intră în cameră și rămase în prag, ca și cum cineva i-ar fi lipit tălpile de podea cu super-glue. În fața ei, îmbrăcată în rochia ei de mireasă, stătea Raluca și arăta absolut răvășitor. Rochia îi venea ca turnată, iar privirea îi era plină de o fericire subtilă, aproape irealdă, ca și cum s-ar fi uitat la emisiunea preferată fără să fie deranjată de nimeni. Lavinia nu se mai putea abține:
Mamăăă, dar tu chiar strălucești! a exclamat cu admirație, cu ochii lipiți de prietenă. Serios, sunt atât de fericită pentru tine! În sfârșit ai reușit să schimbi foaia, să-ți deschizi inima și să uiți de Nicu! Ești o adevărată campioană!
Zâmbetul Ralucăi s-a topit instant, ca untul pe mămăligă fierbinte. Își smulse repede mâinile pe la nasturii minusculi ai rochiei, evitând privirea Laviniei.
Mai bine o dau jos, murmură ea, mâinile lucrând febril. Mai e doar două săptămâni până la nuntă. Dacă pățesc ceva cu rochia, că una la fel nu mai găsesc nici la Cluj, nici pe net.
Lavinia mușcă din buze. Știa că a dat-o-n bară cu subiectul Nicu. Acum, când Raluca reușise să găsească un bărbat cumsecade și părea că viața i se așază, ce rost avea să-i scoată scheleții din dulap? Nicu nu merita niciun plâns, nici măcar o lacrimă, mai ales după toate trăsnăile lui.
Cândva, Raluca îl credea the one. Fata asta chiar visa la și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți până când Nicu a început să devină distant, să găsească scuze, să-i judece deciziile, să-i critice prietenii și visele. A făcut-o să renunțe la un proiect fain la serviciu, a convins-o să refuze o bursă în Franța, iar apoi și-a găsit de lucru în alt oraș, punând-o să-și schimbe cariera.
Familia Ralucăi se uita la ea ca la poarta nouă, neînțelegând cine e și cum a ajuns așa. Discuțiile sfârșeau în scandal, că Nicu era campion la manipulări și țesut de povestioare despre lipsa de acceptare a alor ei. Conflictele au crescut, iar la un moment dat Raluca abia mai schimba două vorbe cu părinții.
Iar Nicu Nicu a dispărut ca măgarul în ceață. Fără vreo explicație, fără bilet, fără la revedere. A lăsat în urmă doar o rană adâncă și un copil, pe care Raluca a decis să-l păstreze, orice ar fi.
Acum, văzând-o pe Raluca cum își trage pe umeri rochia, Lavinia simțea un gol în stomac și-un ghem de remușcări. Doar voia s-o vadă fericită și împlinită, nu să-i răscolească rana proaspăt cicatrizată.
Micul Nicu-junior tocmai împlinise patru ani. Un copil vioi, curios, mai pune și întrebări care scot pe oricine din sărite: de ce cerul e albastru, unde fug norii, de ce furnicile nu merg la grădiniță. Educatoarele tot ziceau că-i isteț: învăța poezii rapid, ținea minte tot, era sufletul grădiniței.
Băiatul stătea aproape tot timpul la bunica și bunicul părinții Ralucăi. Au pus pe el tot ce-au avut mai bun: engleză, bazin, dansuri, mini-tenis. Raluca venea de vreo două-trei ori pe săptămână să-l vadă, dar nu mai stătea niciodată mai mult de o oră.
Motivul era dureros: băiatul semăna leit cu Nicu. Aceleași bucle brune, același zâmbet șiret de tu crezi că mă păcălești?, aceiași ochi. De fiecare dată când îl ținea în brațe sau îi zâmbea copilul, o apuca plânsul. Diversionează culege jucării, apoi plânge discret după ușă să nu o vadă nimeni.
Într-o seară, Raluca a venit să-l ia acasă. Copilul stătea pe covor lipit de-un puzzle, concentrat și serios. Când și-a văzut mama, a sărit direct la ea.
Mami, uite ce am făcut! Uite aici e o casă, aici un copac și aici aici o să fie un câine!
Raluca s-a așezat lângă el, prefăcându-se că nu e pe cale să plângă.
Superb, Nicu, bravo! Chiar ai mânuță!
Băiatul s-a oprit o secundă, apoi privirea i s-a luminat:
Mami, dar unde e tata? La grădiniță toți au tată, numai eu n-am
Inima Ralucăi s-a strâns cât un sâmbure și-a încercat să vorbească firesc:
Nu știu, puiule. Tata e departe acum. Dar te gândești la el, nu-i așa?
Dar de ce nu mă sună? Eu i-aș spune că știu să-mi leg șireturile!
E foarte ocupat, stai liniștit Sunt sigură că e mândru de tine.
Băiatul a dat din cap și s-a întors la puzzle-ul lui, iar Raluca s-a pus pe-un plâns mut, scăpată din frâu doar când băiatul nu se uita la ea.
Chiar dacă râdeau de ea toți, Raluca nu se putea abține să nu-și facă tot felul de filme: dacă, totuși, Nicu a pățit ceva grav? Dacă e bolnav sau are probleme și nu poate să dea de ea? Doar gândurile astea o țineau să nu cadă de tot.
Toți cei dragi încercau să-i scoată prostiile din cap. Mama îi spunea: Nu poți trăi cu trecutul în brațe, concentrează-te pe copil, pe viitor! Iar prietenii, mai direct: Te-a părăsit, acceptă și mergi mai departe, femeie! Dar Raluca se ambiționa și se războia cu toți, numai cu ea nu.
Totuși, n-a stat nici degeaba. Mai dădea scroll prin Facebook să vadă dacă nu apare Nicu pe la vreo poză, întreba în stânga și-n dreapta vechi cunoștințe, posta anunțuri de căutare din două-n două luni. Nicio șansă. Pur și simplu nu voia să accepte că Nicu a plecat de bunăvoie și nu se mai întoarce.
Dar viața lucrează și fără voia noastră. La cinci ani după, în viața Ralucăi a apărut cineva care i-a înmuiat gheața. S-a întâmplat ca-n povești la ziua unui prieten comun. Vlad. Vlad era cel mai normal și bun tip din lume. Te puteai baza pe el, nu să-ți aducă trandafiri la balcon sau serenade sub geam dar omul era acolo când conta.
Din prima, Raluca s-a simțit acasă cu Vlad. Nu o forța nici să vorbească, nici să pară mereu în formă. Dacă era obosită, îi propunea să meargă la culcare. Dacă tăcea, o lăsa cu gândurile ei și îi aducea ceai.
Răbdarea lui, micile gesturi o cafea exact cum o bea ea, atenția la numele colegilor sau la fleacuri îi încălzeau sufletul. Trebuie spus cinstit, Raluca profita din plin de atenția lui.
Mai ales când a văzut cât de repede s-a înțeles Vlad cu Nicu-junior. La prima întâlnire, copilul îl scana cu ochi bănuitori, atârnat de piciorul mamei. Vlad s-a lăsat jos la nivelul lui și l-a întrebat ce desene îi plac. După jumătate de oră deja construiau avioane din lego și băiețelul îi arăta jucăria preferată.
În timp, Vlad veni din ce în ce mai des la casa părinților Ralucăi, unde locuia Nicu. Îi citea povești la culcare, se juca și-l ducea cu bicicleta, îi făcea și clătite. Odată, când i-a prins desenând amândoi, Vlad i-a spus liniștit: Mi-ar plăcea să fiu tăticul lui adevărat. Dacă mă lași, aș vrea să îl adopt.
Lavinia era bucuroasă pentru prietena ei. Vedea clar Raluca începea să strălucească, nu mai era permanent cu fruntea mâhnită, iar zâmbetul ei era, în sfârșit, real.
Numai că astăzi Lavinia a dat-o în bară, pomenind de Nicu-senior, fără să-și dea seama. Spera că n-o să strice atmosfera și că nu o aruncă în depresie.
Dar Raluca o a făcut pe fata matură:
M-am mai copt și eu și-i cât se poate de clar: ce simțeam pentru Nicu trebuie să rămână în spate. Uneori regret că i-am pus același nume băiatului. Am fost naivă foc, cine să mă înțeleagă! Cum m-ați suportat, nici eu nu înțeleg
Lavinia i-a pus cu grijă mâna pe umăr:
Te gândești să-l iei pe Nicu acasă?
Da, răspunse Raluca mai sobră. Vlad insistă. Chiar a zis să-i schimbăm numele, că va fi mai bine pentru toți. Oricum, la adopție va trebui schimbat certificatul de naștere.
O pauză lungă, ploaia bătea în geam.
Știi până acum credeam că Nicujunior o să-mi amintească mereu de trecut. Acum știu că e greșit. E copilul meu și merită să aibă doi părinți care-l iubesc! Bunicii-s de treabă, dar părinții-s altă poveste. Și Vlad chiar vrea să-i fie tată! Să-l vezi cum s-a atașat de el!
E o idee faină! Poate îl întrebi pe Nicu ce nume ar vrea? Poate se obișnuiește mai ușor cu schimbarea.
Nu știu, mai vedem. Mai am timp să mă gândesc.
În realitate, Raluca încă mai avea o bucățică de suflet prinsă de Nicu. Dar era tot mai clar că iubirea asta o făcea mai mult praf decât fericită. Părinții tot o refuzau, prietenii nu mai vroiau să audă de problemele ei, ba mai râdeau pe la colț. Era timpul să tragă linie și să se concentreze pe prezent. Pe nuntă, nu-i așa?
Numai că, vai nu-i așa ușor cum pare!
Vlad era un om bun, de pus la rană, dar parcă nu era Alesul. Pentru Raluca, nu era decât un colac de salvare.
Dacă ar fi apărut iar Nicu ar fi dat orice să fie din nou cu el
************************
Nunta nu va fi! exclamă Raluca cu ochii licărind de parcă i-ar fi pus cineva leduri 12V sub sprâncene. Noi ne despărțim, ca navele pe Marea Neagră!
Vlad rămase pironit, încercând să proceseze. Mai era o săptămână, stabiliseră meniul, vinul, invitații, florile. Chiar și pe nașa venită tocmai din Chișinău. Totul era aranjat! Și-acum zice că nu e?
Cum adică nu va fi? încerca Vlad să înghită pastila. Ce s-a întâmplat, Raluca, vorbește clar!
Dar Raluca dădea din mână a lehamite și arunca haine în valiză de parcă pleca la mare, nu la marea despărțire. Avea un zâmbet ciudat, real, ba chiar fericit.
S-a întors Nicu! explodă ea, fără să-l privească. A venit ieri! Am vorbit, ne-am lămurit nici n-am crezut că e adevărat!
Se opri, se întoarse spre Vlad și din privirea ei lipsea orice regret doar entuziasm și nerăbdare.
Îți mulțumesc pentru ultimele luni, spuse, mai blând. Cu tine era liniște așa, ca într-o duminică obișnuită la bunici. Dar pe bune, nu te-am iubit niciodată. Iar acum, când am o șansă la fericire, nu pot s-o ratez.
Vlad simți un frig care-i măcina pieptul. Iar Nicu. Mereu Nicu. Oricât a încercat să-i ia locul, era clar cine era the one. Încă mai spera că odată, într-o zi, poate, o să fie el primul în sufletul Ralucăi.
Ai vorbit cu el deja? reuși, strângându-și vocea ca și cum tocmai s-ar fi înecat cu sarmale. Ce ți-a spus? Ce scuze a mai inventat?
Nu s-a scuzat, tăie Raluca. Mi-a spus doar atât: că a înțeles ce-a pierdut și că nu m-a uitat nicio zi!
Și-a reluat împachetatul, ca și cum Vlad nici nu ar fi fost acolo.
Am vorbit la telefon, adăugă ea, căutând prin sertare lucruri importante. Părinții lui l-au obligat să plece la studii în străinătate, l-au tăiat de la bani, nu avea telefon! Dar acum a venit acasă, a renunțat la tot și nu mai pleacă nicăieri! O să fim împreună și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți!
În mintea Ralucăi răsună conversația cu Nicu, primul telefon după atâția ani.
Raluca, totul pare urât, dar crede-mă ai mei mi-au spus: ori Londra, ori să nu-i mai văd vreodată! Am încercat să mă opun, au tăiat tot, mi-au luat accesul la bani nici telefon n-aveam!
Nu puteai să suni măcar o dată? i-a tremurat vocea, dar voia să pară tare.
Ce să-ți spun? Că sunt un fraier care face tot ce zic părinții?
Ascultându-l, Raluca simțea că se topește toată amărăciunea. Era răvășită, dar și fericită și, dacă ne e permis să fim ironici, complet ruptă de realitate.
Am lăsat totul, am venit acasă. Nu te mai las niciodată, a continuat el.
Acum, în cameră, privind la Vlad, totul i se părea clar. Mai mult, nici nu avea rost să explice.
Se plimbă cu ochii pe mobilă nici urmă de regret.
Să nu te superi. Am anunțat deja pe toată lumea să nu te streseze, adăugă. O să te caute lumea să te plângă, dar ești tare, o să treci peste.
Își trase valiza, aranjă mânerul, apoi privirea i se întoarse ferm spre Vlad.
Și, te rog, nu mă mai suna, nu-mi scrie mesaje cu mile și nu lăsa vocale decizia e luată, e finală și nu mă mai răzgândesc!
A luat trolerul, s-a clătinat puțin, dar s-a redresat rapid și a ieșit pe ușă ca și cum jongla cu două bile de bowling.
Vlad a rămas pietrificat. Îi venea să urle, să întrebe de ce?, să facă scandal. Dar a rămas, ca bărbatul adevărat, și-a înghițit nodul.
Nu-i cam grăbit totul? a întrebat, pe cât de calm putea.
Raluca s-a oprit în prag cu mânerul trolerului bine strâns.
Și dacă el nu vrea relație? Sau nu-l acceptă pe Nicu? Sau poate el și-a găsit pe altcineva? Ia zii: te-a cerut de nevastă?
Raluca s-a întors nervoasă, cu obrajii rumeni.
M-a chemat la o discuție serioasă! Asta e deajuns! Și nu îndrăzni să zici ceva de rău, Nicu nu e ca ceilalți!
Vocea i-a tremurat, dar s-a adunat.
Puteai măcar să mă ajuți cu bagajul, a bombănit printre dinți, trăgând cu greu trolerul după ea.
Instinctiv, Vlad s-a dat să o ajute, apoi s-a oprit. La ce bun? Era clar, fata era deja cu jumătate de inimă la Nicu. Zâmbetul și entuziasmul, convingerea că acum chiar va fi bine, stăteau așezate pe chipul ei.
Dar viața, știm cu toții, are propriile planuri. Discuția serioasă era, de fapt, doar o lămurire: Nicu nu avea de gând să reia nimic cu Raluca. Din contră, băiatul deja își făcuse altă familie.
Iar Raluca, beată de iluzii, nu observa realitatea. Atât de tare și-a dorit povestea cu el, încât ar fi crezut orice, numai să nu accepte că totul a trecut.
Și-a târât cu greu trolerul până la ușă, o clipă a mai privit în urmă, ca și cum dorea să spună ceva, dar a trântit ușa și dusă a fost.
Vlad a rămas nemișcat, privindu-i urma pe gresie. În aer plutea parfumul ei, iar în minte îi suna Nicu nu e ca ceilalți!
Se prăbuși pe scaunul de la bucătărie, lăsându-se copleșit de groaza așa a fost să fie. Trebuia să învețe să trăiască de la zero.
*************************
Nicu deschise ușa, mirat de vizita matinală. În prag, Raluca, cu două valize, entuziasm până la stele și speranță cât universul. El rămase blocat, incapabil să articuleze ceva coerent. Un singur gând îi zumzăia întruna: Cum de-a ajuns să creadă așa ceva?
Pentru el totul era de domeniul trecutului. De când Raluca începuse cu Vlad, s-a simțit eliberat, a putut să revină liniștit la Chișinău, să locuiască cu soția sa și să-și vadă liniștit de treabă. Mulțumise chiar în gând Ralucăi pentru liberare epuizase toate grijile de odinioară.
Da, o sunase, îi zisese două vorbe ca să încheie civilizat, îi sugerase o întâlnire de curtoazie, dar nimic mai mult.
Și-acum vreo să vină chiar la el la ușă, cu bagaje, evident convinsă că vor relua povestea. Nicu făcu un pas înapoi, încercând să-și adune mințile.
Nicu! exclamă Raluca. Am decis! Sunt aici, și, în sfârșit, vom fi împreună!
Cu o siguranță demnă de concursuri. Făcu un pas spre el, dar Nicu ridică imperceptibil mâna, gest cât se poate de clar.
Raluca, stai Nu știi totul.
Zâmbetul i se șterse de pe față.
Ce-i? Am stabilit să discutăm și să lămurim!
Nicu trase aer în piept, ca la o ședință de familie tensionată.
Sunt căsătorit, Raluca. De doi ani. Sunt foarte fericit cu soția mea.
Raluca a înlemnit, ochii i s-au mărit de parcă tocmai văzuse factura la gaze. Câteva secunde n-a zis nimic, blocată total. Fața i s-a înroșit de ciudă, supărare, dezamăgire.
Cum adică? a șoptit, cu gura uscată. Tu mi-ai zis că te-ai întors, că s-au schimbat lucrurile!
Te-am sunat ca să-mi iau la revedere omenește. Să-ți explic că viața fiecăruia e pe alt drum acum. Dar ai înțeles totul cu mintea ta, nu ce-am zis eu concret.
Raluca a făcut un pas înapoi, tremura.
M-ai mințit tot timpul! a izbucnit ea. Cum să-mi faci o asemenea porcărie? Eu am lăsat totul pentru tine!
Nicu a început să-și piardă răbdarea.
Nu ți-am promis nimic, niciodată, i-a zis sec. Toată povestea a fost doar în capul tău. N-am vrut să te deranjez, am încercat să nu te rănesc, dar cred că e clar.
Raluca a trântit una din valize de podea. Hainele s-au împrăștiat. A trecut la strigături, acuze și scandal, până ce Nicu a fost nevoit, din bun simț, să o scoată afară.
A închis ușa, sperând că-i ultima filă. Dar Raluca bătea cu pumnul, urla, vecinii scoteau capul pe hol, unii se gândeau direct să sune la poliție.
După o oră de tărăboi, când amenințările au început să curgă pe românește, a plecat. Înainte să coboare scările, a strigat printre lacrimi:
O să mă întorc, să vezi tu!
Nicu, epuizat, și-a făcut cruce. Era clar: trebuia să se mute. Cu primul salariu în lei moldovenești, să caute ceva la capătul celălalt al Chișinăului!
**********************
Raluca mergea pe stradă, cu ochii roșii sub umbrelă, rătăcind fără să vadă clădirile sau oamenii. Pentru ea, Nicu trebuia să-și deschidă sufletul, s-o ia de mână și să-i spună uite, dragă, totul va fi ca în povești. Dar viața, la fel ca telenovelele proaste de pe PRO TV, dă cu tine de toți pereții când nu te aștepți.
A rătăcit, fără direcție, până s-a trezit la ușa lui Vlad. S-a șters de lacrimi, a tras aer în piept și a bătut.
Vlad a deschis după o pauză lungă, cu o privire distantă, fără urmă de blândețe. Nici nu a invitat-o înăuntru.
Vlad, te rog Știu ce prostie am făcut, cât de urât am procedat. Dar vreau să-ndrept totul.
A mai tăcut, încercând să scape de nodul din gât.
Nu vreau să mai aud vreodată de Nicu, jur! Am realizat că fericirea mea adevărată e aici. Dă-mi o șansă, Vlad, numai una.
Vorbea sincer, disperat, cu ochii roșii și gândurile varză.
Vlad doar a clătinat ușor din cap. Nu e pe a doua tură, nici la abonații fideli, nici la a doua șansă.
Raluca, ai decis. Acum câteva ore făceai valiza și-mi ziceai să uit. Ți-ai ales drumul.
M-am înșelat groaznic, Vlad! N-am știut ce fac. Eram pe val, era haos, eram pe pilot automat
Vlad a oftat adânc, ca omul sătul să tot repare ce sparg alții.
Nu ai plecat pur și simplu; ai plecat la el. Ai făcut alegerea ta. Și eu, la rândul meu, am ales. Iar acum, când nu a mers cum visai, nu mai am ce-ți oferi.
Ba am nevoie de tine! Pentru că pe tine te iubesc!
A urmat o tăcere lungă, apoi Vlad, surâzând amar, i-a spus clar, obosit, dar hotărât:
Nu mai cred în povestea asta. Gata. Rămâi cu bine.
A închis ușa încet. Raluca a rămas pe scara blocului, gâfâind și în cele din urmă s-a așezat pe trepte și a izbucnit într-un plâns nu de ciudă, ci de gol, că a pierdut tot.
Și când să crezi că e totul clar în dragoste și în viață, viața te face de râs într-un mare stil balcanic. Raluca va trebui să învețe să-și adune hăinuțele, inima și demnitatea de pe jos măcar de data asta pe treabă bună.
