Nu vreau să stau cu familia fiicei mele! Vedeți de ce…
Fiica mea, Ancuța, tocmai ce a rămas fără locuință, săraca. După ce Prutul le-a făcut baie apartamentului, pereții s-au umplut de ciuperci de tot felul, astfel că nici un șoarece nu mai voia să treacă pe acolo. Obligatoriu, și ea și ginerele meu, Gicu, și-au adus și odraslele la mine în garsonieră.
Era clar că nu prea aveau alternative la cumnati nu se puteau duce, la părinții lui Gicu cu atât mai puțin că nu-i suportau gălăgia copiilor așa că, ce să fac, i-am primit. Dar, după ce am stat la o coadă la Covrigărie împreună cu Ancuța și Gicu, am spus clar: asta e o situație de urgență, nu tabără de vară! Se vor întoarce la ei acasă cât mai repede, când termină zugravii treaba.
Fiica mea rămâne fata mea bună, iar Gicu nu e de lepădat și el, recunosc. Au fost de acord cu mine: fiecare familie e un mic stat independent, restul intră la categoria străini cu acte-n regulă. Eu sunt destul de tranșant: viața fiecăruia merge pe altă traiectorie. Iar acum o să vă zic, mai pe larg, cum gândesc.
Eu am ritmul meu: mă trezesc dis-de-dimineață, beau cafeaua cât încă nu s-a răcit și mă uit la Telejurnalul de dimineață cu volumul la maximum. Ei… au alt program. Gicu, mai ales, e ca și cum ar fi o muscă-n casă pentru mine. Îl tolerez, dar nu ne-am născut unul pentru altul. Are și el nevoie de intimitatea lui, iar eu de a mea.
De exemplu, n-are sens discuția eternă despre păcătoasa obişnuinţă a mea să adorm cu televizorul pornit. Sau despre cum Ancuța vrea să invite musafiri mereu, de parcă am sta la pensiune. Fiecare are stilul lui de a ține ordinea; ajungi să nu te mai saluți din cauza unor amărâte de vase nespălate, și pentru ce? Pentru oale? Relațiile frumoase se pot face cioburi și pentru un burete ratat.
Nici la mâncare nu ne sincronizăm. Eu mănânc borș de lobodă și brânză cu roșii, ei visează burgeri și frișcă din comerț. Iar când vine vorba de vizite-surpriză, toată lumea uită de frigiderul comun firește, ițele se încurcă când vezi că smântâna ta a dispărut ca prin minune! Nici să pun lacăt pe frigider nu ar fi vreun succes…
Altă poveste: odihna. Eu mă bag la somn ca bunicii: devreme, devreme! Dar la ei abia atunci începe forfota prin casă. Așadar, mă învârt pe vârfuri ca pisica, să nu-i trezesc pe cei mici, să nu-l deranjez pe Gicu din gaming că, vezi Doamne, dacă începe cineva să bubuie, deja tot apartamentul stă să explodeze.
Pe scurt, nici nu vreau să fiu judecător în viața Ancuței și a lui Gicu. I-am crescut, le-am dat toată înțelepciunea mea; acum aș vrea și eu să văd doar ce vor ei să-mi arate nu și lucrurile alea pe care le afli doar când stai împreună pe puțin spațiu. Cine nu știe, nu îl doare capul, cum zice moldoveanul…
Cel mai important lucru: să aleg EU când și cum îi ajut, să pot să le fac o bucurie la nevoie, nu pentru că suntem toți claie peste grămadă. Și, sincer, vreau și eu o oră de liniște la cafea cu capra vecinei nu-i păcat s-ajungi să o visezi și pe ea noaptea?
Tot ce vreau este să am timp și pentru mine și cine știe, poate și să mă uit la Fiica Satului fără să se plângă nimeni că iar dau televizorul prea tare.
