Nu pot să-ți fiu mamă și nici nu pot să te iubesc, dar o să am grijă de tine și să nu fii supărat pe mine pentru asta. Oricum, la noi o să-ți fie mai bine decât la orfelinat.
Astăzi a fost o zi grea. Ion și-a îngropat sora. Chiar dacă nu fusese cea mai cuminte, tot era sora lui, sânge din sângele lui. De vreo cinci ani nu se mai văzuseră, și uite că s-a ajuns la așa tragedie.
Doina, nevasta lui Ion, l-a susținut cum a putut, încercând să preia cea mai mare parte din griji.
Dar după înmormântare, aveau de rezolvat o chestiune la fel de importantă. Irina, sora lui Ion, lăsase în urmă un băiețel mic. Toți rudele adunate în ziua aceea ca să-și ia rămas bun de la Irina, au pus fără prea multă discuție răspunderea pe umerii fratelui mai mic.
Cine să aibă grijă de copil dacă nu unchiul lui Ion? Nimeni n-a pus problema altfel, era cumva logic: asta-i singura soluție.
Doina înțelegea, și nici nu era chiar împotrivă, dar era totuși un dar. Ea nu-și dorise niciodată copii. Nici ai ei, cu atât mai puțin ai altcuiva.
Hotărârea asta și-o luase demult. I-a spus sincer lui Ion înainte de nuntă, iar el n-a luat-o foarte în serios. Pe la douăzeci și ceva de ani, cine se gândește prea mult la copii? Au zis nu și nu, trăim pentru noi, așa au ales acum zece ani.
Și uite că trebuia să primească un copil străin. Nu aveau alternativă. Să-l ducă pe nepot la orfelinat, Ion n-ar fi acceptat niciodată, și nici Doina nu s-ar fi încumetat să aducă vorba.
Știa că n-o să-l iubească, și cu atât mai puțin n-ar putea să-i fie mamă. Băiatul, Vlad, era matur pentru vârsta lui și destul de ager, așa că Doina a hotărât să fie sinceră cu el.
Vlad, unde ai vrea să stai? La noi sau la orfelinat?
Vreau să stau acasă, singur.
Nu poți să te descurci singur, ai doar șapte ani. Trebuie să alegi.
Atunci la unchiul Ion.
Bine, o să vii cu noi, dar să știi un lucru. Nu pot să-ți fiu mamă și nici să te iubesc, dar o să am grijă de tine. Să nu fii supărat, pentru că oricum o să-ți fie mai bine la noi decât la orfelinat.
Au rezolvat parțial formalitățile și în sfârșit au putut merge acasă.
Doina era de părere că după discuția aceea cu Vlad nu mai era nevoie să joace rolul de mătușă afectuoasă putea fi ea însăși. Să-l hrănească, să-i spele hainele, să-l ajute la lecții, nu era un efort mare pentru ea. Dar să-i dea energie sufletească, nu.
Vlad nu uita nici o secundă că nu e iubit și că, să nu ajungă la orfelinat, trebuie să fie cuminte.
Când au ajuns acasă, Vlad a primit cea mai mică cameră, dar era nevoie să fie amenajată pentru el.
Alegerea tapetului, mobilierului, decorațiunilor era chiar pasiunea Doinei. S-a aruncat cu entuziasm în organizarea camerei băiatului.
Vlad a ales singur tapetul, iar restul le-a potrivit Doina. Nu s-a uitat la bani, și-a zis că nu e zgârcită, pur și simplu nu-i plac copiii, așa că au ieșit o cameră minunată.
Vlad era în culmea fericirii! Păcat că mama lui nu vede cât de frumos e la el în cameră acum. Și dacă Doina l-ar iubi… E bună, are suflet mare, doar că nu-i plac copiii.
Despre asta se gândea Vlad înainte să adoarmă.
Băiatul se bucura de orice, de fiecare fleac. La circ, la grădina zoologică, la parcul de distracții era atât de entuziast, încât Doina începea să se simtă și ea bine la plimbările astea. Îi plăcea să-l vadă surprins și să-i urmărească reacțiile.
În august, Doina și Ion aveau în plan să plece la mare. Vlad trebuia să stea vreo zece zile la o rudă apropiată.
Dar cu puțin înainte de plecare, Doina a schimbat totul. I-a venit puternic să-l ducă pe Vlad să vadă marea. Ion s-a mirat puțin, dar în adâncul lui s-a bucurat. De fapt, se atașase tare de băiat.
Vlad era aproape fericit! Dacă l-ar iubi cineva… Dar măcar vede marea!
Excursia le-a ieșit de minune marea caldă, fructele delicioase, și toți cu chef de viață. Dar totul bun are un final, și vacanța s-a terminat.
Au revenit la rutina de zi cu zi: muncă, acasă, școală. Dar ceva se schimbase, parcă apăruse un sentiment nou. Poate o fărâmă de bucurie, un fir de speranță, așteptarea unui miracol.
Și uite că miracolul a venit. Doina s-a întors de la mare cu o veste neașteptată. Cum a fost asta posibil, ei care atâția ani au evitat toate surprizele de felul acesta?
Doina nu știa ce să facă. Să-i spună lui Ion sau să ia decizia singură? De când Vlad apăruse în viața lor, nu mai era convinsă că soțul ei voia să rămână mereu fără copii. Ion se juca cu Vlad, îl lua cu el la fotbal, se bucura de timpul petrecut împreună.
Nu, Doina făcuse deja un compromis, dar la al doilea nu era pregătită. S-a hotărât singură.
Stătea la clinică, când a primit un apel de la școală. Vlad fusese dus la spital, suspect de apendicită. Deci orice plan trebuia amânat.
A alergat la camera de urgență. Vlad era pe pat, palid, tremura. Când a văzut-o pe Doina, a izbucnit în plâns.
Doina, te rog, nu pleca! Mi-e frică. Fii și tu mama mea azi, te rog, numai azi și gata. Nu mai cer niciodată.
Băiatul s-a lipit de mâna ei, lacrimile curgeau întruna, parcă avea o criză. Doina nu-l văzuse niciodată plângând, doar la înmormântare.
Acum era de neoprit.
Doina și-a lipit mâna lui de obrazul ei.
Vladule, ai puțină răbdare. O să vină doctorul și o să fie bine. Eu sunt aici, lângă tine, nu plec nicăieri.
Doamne, cât îl iubea pe moment! Copilul ăsta cu ochii mari, plini de mirare era cel mai de preț în viața ei.
Childfree, ce prostie Diseară îi va spune lui Ion despre bebelușul care va veni. Hotărârea asta a luat-o exact când Vlad, de durere, i-a strâns mai tare mâna.
Au trecut zece ani.
Astăzi e aproape ziua rotundă a Doinei 45 de ani. Vor veni invitații, felicitări. Până atunci, la o cafea, au venit amintirile.
Cât de repede trece timpul. Tinerețea, adolescența, toate s-au dus. A ajuns femeie matură, soție fericită și mamă de doi copii frumoși. Vlad are aproape optsprezece, iar Sofia zece ani. Și nu regretă nimic.
Ba da, un singur lucru regretă foarte tare. Cuvintele de nu te iubesc. I-ar plăcea să nu le fi zis, să le uite Vlad, să nu le mai știe nimeni.
Din ziua aceea în spital, a încercat cât de mult a putut să-i spună băiatului cât îl iubește, dar n-a avut curaj să-l întrebe dacă mai ține minte mărturisirea ei, de la începutÎn living, Vlad o ajută pe Sofia să-și aleagă hainele pentru petrecere. Doina îi privește, surprinsă mereu de cât de mult s-au schimbat lucrurile. O liniște dulce învăluie casa, aceeași liniște pe care, pe vremuri, nu credea că o va găsi vreodată.
Ion intră cu tortul în brațe și râde:
Auzi, Vlad, am nevoie de mușchi tineri să mă ajute, altfel îți stric compoziția! Ce-ai fi tu, dacă te lăsam la orfelinat?
Vlad îi ia tortul din mâini, zâmbind larg. Doina întâlnește privirea fiului ei. O vreme, tac; apoi Vlad se apropie, o îmbrățișează și îi șoptește:
La mulți ani, mama.
Ea simte cum i se dechide un gol cald, din adânc. În sfârșit, fără să joace niciun rol, își răspunde singură la întrebarea care o măcinase atâta vreme. Da, ar putea rosti acum, simple, două cuvinte pe care le negase cândva.
Îl strânge la piept și pentru prima dată, fără rețineri, îi spune încet:
Te iubesc, Vladule.
În ziua aceea, cu toții au râs și au povestit, iar Doina a înțeles că nu e nevoie să regrete nimic din ce-a spus sau n-a spus vreodată. Viața le-a aranjat pe toate, iar nu te iubesc era de mult îngropat sub atâtea gesturi mici, atâta grijă, și atâta bucurie.
Așa s-a simțit, în sfârșit, acasă.
