— Nu voi mânca asta! — soacra se uită cu dezgust la farfuria cu borș.
— Ce e asta? — Elena Văcărescu își încreți nasul și adulmecă, de parcă pe masă fusese așezat un găleată cu resturi.
— Borș, — răspunse zâmbind nora ei, Ana. Scoase capacul de pe o cratiță mică de ceramică și începu să servească un zeamă bogată și colorată. — E o plăcere să gătesc din legumele de la grădina noastră.
— Nu văd nicio diferență, — mârâi soacra. — Dar timp și energie irosiți pe grădinărit, ăsta da!
— Adevărat, — râse Ana cu blândețe. — Dar când e pasiunea ta, totul e o bucurie.
— Corect, când e *ta* pasiune. Nu una impusă, — își strâmbă buzele Elena. — Pentru cine ai gătit atâta?
— Pentru noi. Nu e mult, doar două porții.
— Nu voi înghiti niciun strop din asta! — Soacra făcu un pas înapoi, fluturând mâinile. — Nici nu știu ce e în ea! — Se prefăcu că vomită, acoperindu-și gura cu mâna.
Ana oftă și ridică ochii în tavan.
Ea și fiul Elenei, Mihai, se cunoscuseră acum un an și jumătate, se îndrăgostiseră la prima conversație și se căsătoriseră într-o lună, fără ceremonii. Banii economisiți îi investiseră în casa lor la țară, pe care o îngrijeau cu drag.
În tot acest timp, Ana o văzuse pe Elena de patru ori — la fel de rar ca și Mihai. Trei dintre vizite fuseseră inițiate de ea, pentru sărbători.
Elena o considera pe Ana o „fată simplă”, nepotrivită pentru fiul ei — un băiat frumos, obișnuit cu fete „demnite” din oraș. Deși Mihai fusese crescut într-un mediu urban, acum trăia fericit la țară, lucru ce o neliniștea profund pe Elena. Își închipuia că dacă ar interveni, el și-ar abandona soția și și-ar găsi o parteneră „vrednică”.
Planul ei fu simplu: se dădu drept musafiră, deși refuzase anterior invitațiile. După două zile, ajunsese în casa lor luminoasă și era șocată: Mihai mânca *supă*! În familia lor, supele erau disprețuite. Cum îngăduise ca Ana să-l „înrobească”? Poate îi făcuse vrajă?
— De ce îl obligi să mănânce asta? — o mustră Elena pe Ana.
— El alege singur. Poate găti ce preferă, comanda sau vizitează pe cine vrea, — răspunse Ana cu blândețe ironică.
Discuția fu întreruptă de Mihai, care intră în casă cu câinele lor, Alba — un nor alb și pufos. Elena țipă, speriată:
— De ce lăsați câini în casă? E nesănătos!
— Alba e parte din familie, — răspunse Ana, liniștind animalul cu o mișcare a mâinii.
— Mihai urăște câinii! — protestă Elena.
— Nu, *tu* îi urăști. Bun venit, mamă, — zise Mihai, sărutându-și soția.
Elena încercă să-l convingă că Ana îl manipulează, dar Mihai o conduse afară:
— Ai avut șansa să înțelegi că aici sunt *regulile mele*. Casa asta e a noastră. Dacă nu-ți place, poți pleca.
— E vrăjită! — șopti Elena, în timp ce taxiul o ducea spre gară. Începu să caute în telefon metode pentru a „sparge vraja”, convinsă că asta îl va readuce pe fiul ei la rațiune.
