Nu-l voi da de bunăvoie
Tu ce cauți aici?
Valeria stătea în ușa cea veche, sprijinită cu mâinile de toc, de parcă apăra pragul, nu doar intrarea într-o cameră, ci o trecere spre altceva, ca o poartă între lumi.
Bună seara, Valeria Ștefănescu.
Am întrebat de ce-ai venit.
Miruna ezită o clipă. Privirea i-a alunecat pe covorașul de la intrare, acela mic, albastru cu margini albe, pe care chiar ea îl cumpărase cu ani în urmă din Piața Centrală din Chișinău. Era tot acolo, deși zdrențuit, ca o amintire neîmpăcată.
Mă lași să intru?
Pauza a plutit în aer, elastică și ciudată. Valeria nu făcu vreo mișcare, dar nici nu refuză invitația nevăzută. În cele din urmă, pașii ei răsunară pe gresie, trecând încet spre bucătărie. Acesta era, poate, felul ei de a-i deschide o ușă.
Miruna încui ușa grea din lemn. În hol plutea un miros cunoscut, dar schimbat cândva acolo se simțea parfum de țigări de la paltonul lui Gheorghe, agățat pe același cuier. Acum trona doar un halat de molton și o căciulă veche lucrată de mână.
Valeria făcea zgomot cu ceainicul, dar nu părea deloc grăbită să-i ofere ceva. Mai mult își căuta ocupație, formă de apărare.
Am văzut lumină la geam, spuse Miruna. Trecusem prin zonă.
La ora asta, zece seara?
Autobuzul spre Râșcani a întârziat. Am stat la stație.
Valeria puse ceainicul pe aragaz și se întoarse. O privi ca pe cineva în care, cândva, ai crezut, dar la care ai renunțat, pe jumătate.
Dezbracă-te, dacă tot ai intrat.
Miruna își atârnă paltonul pe același cuier stâng, sub căciulă, dar ceva o făcu să-l mute pe dreapta.
S-au așezat față în față la masa de bucătărie. Valeria turnă ceai fără s-o întrebe dacă vrea. Îi împinse zahărul, ascunzându-și privirea. Fiecare gest era moștenit din alte seri, făcute fără să gândească, căci așa cer obiceiul și trupul, chiar dacă mintea nu vrea.
Cum te mai simți? întreabă Miruna.
Bine. Ca înainte. Valeria își strângea cana cu două mâini. Păreau bătrâne, cu vene și pete de la vreme, dar țineau ceșcuța prea tare pentru bine.
Am venit… să vorbim, spuse Miruna.
Despre ce?
Despre multe.
Despre acte, adică?
Miruna tăcu.
Nu doar despre asta, zise încet.
Valeria luă o înghițitură, apoi așeză cana cu un zgomot ușor, ca o virgulă ce poate fi început sau sfârșit.
Actele se discută la notar. Eu ți-am zis ce cred.
Știu.
Atunci nu le mai repeta.
Asta nu era întrebare, așa că Miruna nu răspunse. Încercă ceaiul. Era prea fierbinte. Îl puse la loc.
Afară, ploaia de octombrie șuiera și altfel decât de obicei: picăturile nu cădeau, ci parcă zburau suspendate în văzduh. Un bec galben se legăna pe stâlp, umbrind pervazul ca într-un desen ireal.
Miruna cunoștea bucătăria ca pe o poveste familiară. Știa că în sertarul stâng erau sfori de legat pachete și baterii vechi, adunate de Gheorghe cu justificarea poate mai merg o dată. Sub chiuvetă, găleata apărea toamna, când țevile începeau să picure, ca într-un ritual. Știa că după frigider era un spațiu în care cândva s-a dus un bănuț și n-au reușit să-l scoată cu rigla decât după zece râsete cu Gheorghe și Alexei, și glumele de-atunci pluteau și acum acolo.
Alexei. Trei luni. Trei luni de absență.
Ți-am adus dulceață, zise Miruna. De corcodușe, în plasă la ușă.
Valeria aruncă doar o privire înspre hol.
Am văzut.
Știu că-ți place.
Îmi plăcea… Încă îmi place.
Păruse o greșeală, dar de fapt timpul plutea în amintirile ei. Nici ea nu mai știa în ce prezent trăiește.
Miruna îl înțelegea. Se întâmpla să vorbească la timpul prezent despre el și se oprea la mijloc, cu o pauză adâncă.
Am auzit că voiai să mergi la Tamara, la Soroca, zise Miruna.
Am vrut, dar n-am mai plecat.
De ce nu te hotărăști?
Valeria dădu din mână: Am treburi…
Miruna o fixa. Știau amândouă că nu era nimic de făcut. Era apartamentul pe care nu voia să-l lase singur. Frica să plece, să se întoarcă și să găsească gol. Sau poate teama de mila Tamarei, la care nu se pricepea.
Valeria Ștefănovna, zise Miruna, glasul îi deveni blând. Nu am venit pentru acte. Pe cuvânt.
Pe cuvânt? repeta Valeria, de parcă gustul adevărului era aspru.
Știu că ești supărată pe mine.
Nu sunt.
Atunci nu înțeleg…
Nu pot pricepe cum poți trece așa mai departe, după doar jumătate de an. Tu deja… ai alt drum. Iar eu rămân.
Miruna nu-i spuse că greșește, n-o contrazise. Doar stătea, asculta.
Te-a văzut Lidia, vecina. Îi spusese și ei. Erai la o terasă, în august, pe Ștefan cel Mare, cu cineva.
Era un coleg. Aveam un proiect de serviciu.
Un coleg, repetă Valeria, absentă.
Da.
Valeria se ridică și se uită afară, la ploaie și la bec.
Alexei te-a iubit, zise ea, fără să se întoarcă. Poate mai mult decât ai simțit vreodată.
Știu.
Nu cred.
Miruna simțea cum o bucată din ea se leagănă, ca acea umbră. Dacă nu tace, ar putea strica tot.
Nu spun că nu ești bună, rostise Valeria. Tu ești tânără, ai patruzeci și doi de ani, viața înainte. Eu am șaizeci și opt, aveam un fiu. Unul.
Înțeleg.
Și acum nu mai este. Și tu vii cu dulceață.
Ar fi sunat aspru, dacă n-ar fi fost atât de adevărat. Miruna simțea o recunoștință bizară pentru onestitatea asta ciudată.
Nu știu altfel. N-am cuvinte. Trebuia să vin, să spun ceva, să aduc ceva. Cu mâinile goale era mai greu.
Valeria se întoarse, privirea îi era tăioasă.
Ai plâns înainte să intri?
Un pic.
Pe scări?
Da.
Chipul Valeriei se înmuie, subtil. Se întoarse la masă.
Ce copilărie, zise ea, ca și cum, pentru prima dată se vedea pe sine.
Tăcurea asculta ploaia care, ca într-un vis, se așternea între picăturile de amintiri.
Vrei să discutăm despre testament? întrebă Miruna.
Valeria o privi cu uimire, aproape curioasă. Nu se aștepta să fie întrebată direct.
Apartamentul… Ei, l-am cumpărat cu Ion, cu greu, ani de zile, pentru Alexei, să aibă al lui. Și acolo ați locuit, acolo… Nu spun că mi-a părut rău. Dar casa a fost a lui. Și după acte…
Mie mi-a rămas, murmură Miruna.
Nu v-ați căsătorit.
Am locuit șase ani sub același acoperiș.
Știu. Dar… cred că ar fi vrut să am și eu rost acolo. Să nu fie ca și cum…
A scris testamentul cu mâna lui, Valeria Ștefănovna.
Știu. Poate așa a fost bine. Poate nu. La început am fost furioasă, acum, doar nepricepută. Nu înțeleg.
Ce nu înțelegi?
De ce nu lași apartamentul? Ai spus fetei Lidiei că poate te muți, că e prea mare pentru tine. Atunci de ce să-l ții?
Atunci era greu. Nu m-am hotărât.
Dacă îl vinzi, începu Valeria.
Nu-l vând.
Dar dacă, totuși? Mă anunți înainte pe mine? Nu pe străini?
Aici Miruna înțelese: nu era vorba de metrii pătrați ori de bani. Era să nu devină străină. Să i se spună ei prima, să rămână firul acela care le leagă.
Îți spun. Promit.
Valeria aprobă scurt. Își turnă ceai.
Ai mâncat azi? întreabă ea.
Dimineață.
Numai atunci? Am supă de găluști din vermișeli. Vrei?
Da.
Cât încălzea supa cea simplă, Miruna își spunea că într-o altă viață, dacă se întorsese altfel povestea, poate erau ca două prietene: mergeau împreună la țară, sărbătoreau Paștele, sunau una la alta fără motiv. Poate, nu. Poate că distanța le era predestinată: nici destul de apropiate, dar nu destul de străine.
Supa era ca în copilărie: morcov, ceapă, tăieței, verdețuri. Nimic festiv, nimic de oaspeți, doar de familie.
Bună. Foarte bună, spuse Miruna.
Să nu exagerezi.
Serios.
Valeria lua lingura încet.
Alexei te-a căutat la spital. Știi?
Cum?
Erai la Chișinău, conferința. El s-a dus la investigații, eu veneam zilnic. Mereu mă întreba când te-ntorci. Spuneam, nu știu. El zicea, trebuia astăzi. Sau mâine. Sau poimâine.
Miruna rămase nemișcată.
Am venit cât de repede am putut.
Știu. Nu te învinovățește nimeni. Vreau doar să știi cum era.
De ce-mi spui?
Să rămână scris. Să mai știe cineva.
Miruna simțea o uscăciune în suflet. Își căuta cana cu ceai, rece deja.
Nu mi-a zis că-i e teamă, murmură ea. Credeam că vrea liniște, să nu-l văd slab.
Nu suporta mila.
Așa e. Am făcut ce credeam drept.
Poate, spuse Valeria, strângând farfuriile. Poate nu. Cine știe?
Cine știe? a rămas ca o piatră pe masă.
Și au spălat vase împreună, ritual tăcut. Pe urmă, Valeria aduse un pachet cu biscuiți obișnuiți, ca cei rămași la fundul pungii, uscați.
Lidia zice că ar trebui să merg la un cerc, Doina meșterește acuarelă la Casa de Cultură, joia.
Te atrage?
Nu știu. Parcă-i hilar la vârsta mea.
Tocmai acum e timpul, răspunse Miruna.
Valeria zâmbi sarcastic.
Vorbești ca un asistent social.
Iar tu ca și cum ai avea o sută de ani.
Șaizeci și opt nu-s o sută.
Valeria mușcă încet din biscuit.
Toată viața am avut rost: Ion, Alexei, serviciu, trebuiau să vină și nepoți, de n-a fost. Să pictez acuarelă ce să-mi iasă?
Merită să înveți.
Ușor de spus.
Greu de spus, zise Miruna. E greu.
Măcar vii tu la cerc?
Nu. Dar nici eu nu am repere. Am serviciu, prietene, dar când ajung acasă par străină. Și stau și-mi spun că Alexei ar fi venit, ar fi zis ceva fără noimă, și totul s-ar fi așezat.
Pauză.
Avea darul de-a abera, rosti Valeria.
Da.
Venea și spunea chestii: Mamă, când eram mic credeam că șoarecii de câmp sunt pui de ciocârlie. De unde scotea?
Mie îmi spunea că elefant în mongolă e zaan și se amuza că sună de parcă se dă mare.
Valeria chicoti, mirată de propriul râs printre lacrimi.
Să vezi unde citea el…
Din cinci ani nu-i luai cartea din mână.
Mi-a arătat o fotografie la căsuță, pe prispa, el citea și restul se jucau.
Ion avea grădină, nu? Întrebă Miruna. El lucra de dimineață până-n noapte, iar Alexei visa pe trepte.
Da. Citea cu ochii pe zarea din spre Prut. Avea opt ani, îndrăgostit de mări și capitani. Și când a văzut Marea Neagră a spus: nu-i cum mă așteptam, e mai mică decât în cărți.
Miruna surâse. Povestea suna la fel și din gura lui Alexei, și a Valeriei, dar fiecare cu nuanțele sale, de parcă însăși amintirea era diferită.
Mi-a povestit des de Ion, spuse Miruna. Îi era dor.
Ion Nicolae Petrovici nu mai era de șase ani. Ei doi nu se cunoscuseră vreodată.
I-a fost dor, confirmă Valeria. Și mie mi-e, zilnic. M-am obișnuit, dar dorul rămâne. Nu-i paradox.
Nu, nu-i.
Tăcură.
Povestește-mi de Alexei mic, ceru Miruna. A vorbit rar despre copilărie.
Valeria se uită la ea prelung.
De ce vrei?
Cât încă e cine să-mi spună.
Parcă era o asprime acolo, dar Miruna nu-și retrase cuvintele.
Valeria tăcu. Apoi merse în dormitor. Auzea cum scoate cutii de pe dulap, cotrobăia printre hârtii. Revenise cu o cutie de carton.
Erau ale lui. Am mai dat din lucruri, astea le-am păstrat.
Găseau caiete, jucării, hârtii decolorate cu desene. Miruna deschise unul: scrisul înghesuit, de copil de clasa a II-a. Alexei Ștefănov, Clasa a II-a.
Doamne, șopti ea.
Așa zic și eu, răspunse Valeria.
Au răsfoit împreună. Povestea cum la șase ani a vrut să stea în cap și a umblat cu cucui o săptămână; cum a adus acasă o pisică, care nu-i plăcuse lui Ion, dar până la urmă au păstrat-o, și după doi ani a plecat de bunăvoie, fără scandal; cum la paișpe ani a zis că se face informatician, fiindcă aceștia pot lucra în papuci.
Și-a lucrat în papuci, glumi Miruna.
S-a ținut de cuvânt.
Era aproape miezul nopții când Miruna privi la ceas.
Cred că ar trebui să plec, pierd ultimul autobuz spre Botanica.
Rămâi, spuse Valeria repede. Să dormi pe canapea. O aranjez acum.
Nu vreau să deranjez…
Pe cine deranjezi?
Miruna privi în ochii ei. Valeria se uita aiurea, ca și cum nici nu spusese ce-a spus.
Bine, zise Miruna. Rămân.
În timp ce Valeria aranja canapeaua, Miruna spăla cănile. Privea lumea întoarsă, reflectată în sticla neagră a geamului: lumina gălbuie, silueta ei, masa rotundă. În urmă cu trei luni nu și-ar fi imaginat această noapte: supa, amintirile, invitația.
În relațiile rămase după pierdere e ceva ce n-ai cum povesti și nu poți pune pe acte. Ceva ce cere doar să vii, cu dulceață sau nu, și să stai, așteptând să se așeze de la sine.
Nu știa dacă se va așeza cu adevărat. Poate, în seara aceea, ceva se urnise, ca în vis.
Camera cu canapeaua era la fel ca altădată un colț familiar, cearceaful vechi, pledul caroiat pe care Valeria îl numea maro, deși era roșcat-ars în realitate. Pe raft, cărți cu cotorul șters: Ion, Baltagul, Moromeții. Dar una, mai subțirică, se deosebea, necunoscută. Miruna o scoase: Scrisori de nicăieri, autoare necunoscută. Pe prima pagină, cu pixul, scrisul lui Alexei: Pentru mama, citește încet. Te iubesc.
Miruna închise cartea.
O puse la loc.
Stătu, privind-o în penumbra rotundă.
Dincolo de perete, pași de Valeria, scârțâit de podea, chiuveta deschisă un strop. Viața, altfel și tot așa.
Dimineață, Valeria a fiert terci. Miruna ajunse în bucătărie, Valeria îi aduse farfuria cu terci sărat, așa cum n-a mai mâncat de copil, plus un pahar cu suc de portocale, ca o ciudățenie. Afară, octombrie cenușiu, asfalt ud, crengi golașe.
La cât ai serviciu? întrebă Valeria.
Zece. Am timp.
Nu-i departe. Metrou?
Trei stații. Ții minte?
Alexei mi-a zis. Simplu, tăios.
Miruna gustă terciul sărat, lucru uitat, ca o ființă pe care-o pierduse și pe care o regăsea în acele clipe.
Vreau să-ți arăt ceva, spuse Valeria. Aduse un plic. Scrisoare din armată. El nu făcuse armata, dar cu facultatea fusese la instruire și mi-a scris atunci. Să știi și tu cum era el…
Miruna deschise scrisoarea. Scrisul adunat, de băiat tânăr. Trei foi cu povestiri despre diminețile cu ceață la margine de sat, un plop bătrân pe care-l privea, și gândea că lumea se schimbă și plopul rămâne. Dor de acasă. Dor de liniștea camerei.
Un Alexei necunoscut, neterminat, visător.
Pot să copiez? Sau să fotografiez?
Valeria o privi.
Ia-o, spuse, după tăcere. Nu-mi mai trebuie.
Îți aparține.
Miruna, pentru prima dată îi spune pe nume. Ține-o.
Miruna pune scrisoarea în poșetă. Nicio vorbă în plus. Nici nu era nevoie.
Au spălat farfuriile împreună. Iar alt fel, ca dintr-o singură mișcare.
Du-te la Tamara, spuse Miruna. Apartamentul nu fuge. Iar Tamara te așteaptă.
M-a sunat, a zis că-s supărată pe ea.
Du-te.
Vom vedea…
Valeria Ștefănovna…
Vom vedea!
Miruna agață prosopul pe cuierul din hol.
Pot să mai vin, dacă nu deranjez? Din când în când…
Valeria închide robinetul, ține prosopul între palme, lung.
Vino, zise după vreme. Fac supă.
De tăieței?
Nu vrei de hrișcă?
Tăiețeii-s buni.
Așa rămâne.
Miruna își luă haina. Valeria o însoți la ușă. La ieșire, Miruna aruncă o privire.
Mulțumesc pentru găzduire.
Ei, hai. Fugi că întârzii la serviciu.
Miruna deschise ușa, apoi rămase o clipă.
Cartea de la Alexei, ai citit-o?
Început… scurtă pauză. Încet citesc.
El a scris să o citești încet.
Am văzut. Știa el ce știa.
Miruna dădu din cap. Ieși.
La revedere.
Drum bun, murmură Valeria.
Miruna simțea în spate liniștea apăsătoare a ușii închise. Nu imediat se auzi cheia, de parcă Valeria rămăsese să asculte dacă a plecat.
Pe scări mirosea a umezeală și var. Becul pâlpâia, nu se stingea. Miruna cobora lent, atingând balustrada, ca într-un vis.
În stradă, aceeași toamnă cenușie: oameni spre serviciu, o mașină se vedea doar ca o fâșie galbenă în visul realității, porumbeii pașeau cu importanță.
Miruna mergea spre metrou, gândind: împăcarea nu e hotar, nu e clipă. E supă. Un caiet. O noapte de dormit pe canapea. Prosopul în mâini. O scrisoare într-un plic din fundul genții.
Nu știa ce va fi. Nu știa cine sunt una pentru cealaltă, Miruna și Valeria, în noua lume fără nume: nici nurori, nici cunoștințe, nici prietene cu adevărat. Doar femei care au iubit, fiecare în alt chip, același bărbat.
În geantă, plicul cu scrisoarea. Nu va deschide decât seara, acasă, la lumină bună.
A coborât în metrou. Ușile vagabonziului s-au închis. Trenul a pornit.
După trei stații scoase telefonul și scrise Valeriei pe Viber: Am ajuns bine. Mulțumesc de terci.
Răspunsul veni mai târziu, când Miruna deja era la birou, pe hol, ascultând râsete din și pentru altă lume.
Cu plăcere. Dulceața e pusă în dulapul de sus.
A citit. A pus deoparte telefonul, haina. Dincolo, cineva râdea. Cerul de octombrie era aproape alb. Poate, spre seară, se va lumina. Sau nu.
A mers la ședință.
Vineri, târziu, Valeria îi dădu bip pe telefon. Miruna încălzea cina, lăsând să fiarbă o bucățică de real.
Mă duc la Tamara, spuse Valeria brusc. Sâmbătă, de dimineață.
Bine.
Stau zece zile.
Bine.
Tăcere, firească.
Nu-i deranj că te-am sunat?
Nu. Mă bucur.
Tamărei să-i dai salutări, adaugă Miruna.
O să-i spun. Miruna, să știi, cartea de pe raft, din camera unde ai dormit. Ia-o când vii data viitoare. E de la Alexei. Lui îi rămâne.
Miruna stătea cu lingura în mână.
Bine. O iau.
Atât. Mă duc să mă pregătesc de drum.
Drum bun.
Mulțumesc.
Au stat un timp liniștite, tăcerea a însemnat totul.
La revedere, zise Valeria.
La revedere.
Miruna a dat focul mic la aragaz. A pus lingura pe suport. Privi în noapte la geam, lângă felinarul și lumea tăcută.
Undeva, la Soroca, Tamara aștepta. Într-un dulap stătea dulceata. Pe un raft, cartea cu scrisul lui Alexei Citește încet. Te iubesc. Într-un plic, o scrisoare. O frază rostită anapoda și fix la timp.
Miruna a luat lingura și a amestecat în supă.
