Nu-l dau, căminul lui
De ce-ai venit?
Valeria stătea în uşă, înţepenită ca o statuie. Mâinile apăsau tocul, de parcă voia să țină întreagă casa pe loc, să nu lase pe nimeni să pătrundă înăuntru, nici în cameră, nici în vieţile lor.
Bună ziua, doamnă Valeria Stoian.
Am întrebat, de ce-ai venit.
Mariana nu răspunse imediat. Privi la prag, la covorașul acela albastru cu pereche de dungi, pe care ea însăși îl alesese odată din piaţa din Gara de Nord. Covorul era acolo încă, uşor jerpelit, cumva încăpățânat să țină vremea pe loc.
Mă laşi să intru?
A căzut o linişte prea lungă. Valeria nu clinti niciun mușchi. Apoi, s-a dat la o parte fără cuvânt și s-a îndreptat spre bucătărie. Semăna cu o invitaţie dar păstra aer de mustrare.
Mariana păşi înăuntru, trase ușa după ea. În hol mirosea cunoscut, dar nu la fel ca odinioară. Nu mai era miros de fum din paltonul lui Gică, care atârna fix aici, pe acelaşi cârlig stâng. Acum atârna doar un halat gros şi o căciulă croșetată, cam ponosită, din vreme cu soare.
În bucătărie, Valeria lovea nervos cu ceainicul. Parcă performa ritualuri doar ca să-şi ocupe mâinile.
Am văzut lumina la geam, spuse Mariana. Trecem din întâmplare.
La zece seara?
Autobuzul a întârziat. Am stat la staţie.
Valeria puse ceainicul, se întoarse. O privi pe Mariana ca pe cineva ce-a trădat încrederea, dar nu pe de-a-ntregul.
Dezbracă-te, dacă tot ai intrat.
Mariana îşi puse paltonul pe acelaşi cârlig unde fusese paltonul lui Gică. Dar, după o clipă, îl mută pe cel drept.
S-au aşezat la masă, faţă în faţă. Valeria turnă ceai, nu întrebă dacă Mariana vrea. Îi puse cana, de parcă gesturile corpului o luau înaintea minţii. Împinse spre ea zahărul, cu privirea în jos. Când ai musafiri, trupul ştie ce să facă, căci altfel nu se poate, chiar dacă sufletul se-mpotriveşte.
Cu sănătatea cum eşti? întreabă Mariana.
Cum vrei. Valeria strânse cana cu amândouă palmele, de parcă un colac de salvare. Ca de obicei.
Ochii Marianei coborâră spre palmele Valeriei: noduri aspre, pete de vârstă. Dar cana strânsă prea tare pentru cum vrei sau ca de obicei.
Aş vrea să vorbim, zise Mariana.
Despre ce?
Despre de toate.
Despre acte?
Mariana șovăi puțin.
Nu numai.
Valeria gustă ceai, puse cana cu un clinchet scurt, vag amenințător.
Actele cu notarul, cum am zis şi înainte.
Ştiu.
Atunci la ce-ai venit iarăși?
Nu era întrebare, iar Mariana nu răspunse ca la o întrebare. Luă ceaiul, gustă. Prea fierbinte. Îl lăsă jos.
Afară ploua, ploaia aceea care nu toarnă, ci stă suspendată, ca fumul. Stâlpul de la marginea trotuarului dădea o lumină şubredă şi umbra se legăna pe pervaz înainte şi înapoi, ca un vagon visător.
Mariana ştia şi dulapul acestei bucătării: ştia că în sertarul din stânga stau sforile de pungi şi baterii vechi, că Gică le păstra că poate, poate mai ţin un pic. Ştia că sub chiuvetă e pusă găleata doar când picură ţeava, şi ţeava picură toamna. Ştia şi fanta de după frigider, unde o monedă a sărit cândva şi toţi au căutat-o cu rigla, și Gică râdea, și Lăpuşneanu râdea, și ea, la fel.
Lăpuşneanu. Trei luni absență.
Ţi-am adus dulceaţă, zise Mariana. Din corcoduşe. Am pus-o lângă uşă, nu ştiu dacă ai observat.
Valeria privi spre hol, apoi iar la masă.
Am văzut.
Îţi plăcea, de corcodușe.
Îmi plăcea… O pauză. Îmi place.
O scăpare atât de firească ca şi cum Valeria nu ştia în ce timp trăieşte.
Mariana înţelegea. I se întâmpla şi ei uneori începea să vorbească despre el la prezent şi tăcea brusc, şi tăcerea era mai adâncă decât orice.
Am auzit că vrei să mergi la Tamara, la Soroca, spuse Mariana.
Voiam. N-am fost.
De ce tot amâni?
Eh… Valeria dădu vag din mână. Treburi.
O priveau. Era clar amândurora: nu e vorba de treburi. Era frica să lase apartamentul pustiu, frica să plece și să găsească gol la întoarcere. Poate chiar frica de a fi milă, de care Valeria nu ştia ce să facă.
Doamnă Valeria, zise Mariana mai încet şi serios. Nu pentru hârtii am venit. Pe cuvânt.
Pe cuvânt, reluă Valeria, şi nu era clar dacă crede sau doar repetă mecanic.
Ştiu că eşti supărată pe mine.
Nu-s.
Fie.
Eu… nu pricep. Acum altă nuanţă: vie şi sinceră, scăpată dinăuntru. Nu pricep cum poţi. S-au scurs șase luni. Tu ai mers mai departe. Eu am rămas.
Mariana nu răspunse cu nu e aşa sau greșești. Doar tăcea.
Te-am văzut, spuse Valeria. Lidica, de la etaj, m-a sunat. Erai cu cineva la cofetăria La Parcul Mare, în august.
Un coleg. Am lucrat la un proiect.
Coleg…
Da.
Valeria se ridică, privea ploaia și lampa de afară.
Lăpuşneanu te iubea, zise, fără să se întoarcă. Poate mai mult decât crezi.
Ştiu.
Nu-s sigură.
Mariana strânse cana. Ceva se rostogoli în ea, ca umbra scaunului pe perete. Ştia că orice ar spune, va da greș. Tăcu.
Nu zic că eşti rea, Valeria încă la geam. Nici nu-mi vine să spun. Eşti tânără, patruzeci şi doi. Viaţa ta abia a început. Eu şasezeci şi şapte, şi aveam un fiu. Singurul.
Ştiu.
Şi acum nu-i. Şi vii cu dulceaţa.
Ar fi fost crud să zică altcineva, dar spus de Valeria era mai degrabă exact.
Eu nu ştiu altfel, murmură Mariana. Nu mă pricep la gesturi mari. Trebuia să vin într-un fel. Am venit măcar cu ceva, că goală era și mai rău.
Valeria se întoarse, căutând ceva pe faţa Marianei.
Ai plâns? Înainte să bați la uşă?
Un pic…
Pe scări?
Da.
Chipul Valeriei s-a muiat puţin, insesizabil. Se aşeză la loc.
Suntem două proaste, spuse scurt.
Abia aici cuvintele nu mai aveau alt înţeles.
Rainetul de după fereastră crescuse, sănătos, decis.
Povesteşte-mi, ceru Mariana. Despre testament. Ce te-a durut, direct, nu de la avocat.
Valeria o privi, mirată, de parcă nu se aştepta nimeni s-o asculte.
E apartamentul lui, zise. Noi cu tată-su l-am cumpărat. Mulţi ani am strâns leu peste leu. Opt ani. El tânăr, Lăpuşneanu, am vrut să aibă al lui. Acolo a trăit, cu tine, și nu zic că-i rău. Dar apartamentul era al lui, şi-acum după acte…
…trece la mine, Șopti Mariana.
N-aţi avut hârtie…
Am trăit şase ani împreună.
Ştiu. Valeria ridică din umeri. Dar măcar să fi ştiut c-o să fiu lăsată deoparte mă doare. Cred că n-ar fi vrut să mă simt aşa.
A scris singur testamentul, doamnă Valeria.
Ştiu… Poate bine a scris, poate nu. La început eram furioasă. Acum nu-s. Doar nu pot pricepe…
Ce nu poţi pricepe?
De ce ţii apartamentul. Ai zis Lidicăi că poate te muți. Dacă-i prea mare pentru tine singură, de ce nu-l vinzi?
Mariana se uită la ea.
Am zis asta când eram la pământ, astă-vară. Nu ştiu încă.
Dacă-l vinzi, zise Valeria.
Nu plănuiesc.
Dar dacă, insistă Valeria, spui măcar mie prima? Să ştiu, nu să aud de la străini?
Atunci a priceput Mariana că despre asta era totul. Nu metrul pătrat, nu banii. Să nu devină străină, asta era temerea. Să fie anunțată întâi să păstreze firul către fiul ei, prin femeia asta, străină-dar-nu-de-tot.
Îţi spun prima, promite Mariana. Pe cuvânt.
Valeria confirmă scurt. Turnă alt ceai.
Ai mâncat azi?
Dimineață.
Hmm. Ridică din frigider oala. Am supă de tăieţei. Vrei?
Vreau…
Cât Valeria încălzea, Mariana îi privea spatele. Îşi imagina o altă viață: poate s-ar fi înţeles, ar fi mers la ţară împreună, ar fi sărbătorit toate cele, ar fi fost doar rude, nu distanţă. Sau poate nu. Poate tot aşteptare şi prudenţă. Erau prea diferite să se îmbine bine, nu destul să devină indiferente.
Zeama era simplă, cu fidea, morcov, ceapă. Cum se face pentru sine, nu pentru musafiri.
Bună, zise Mariana.
Lasă, mustră Valeria.
Chiar e bună.
Valeria mesteca, fără să privească.
Încă ceva… Zise, fără să ridice ochii. Lăpuşneanu te-a căutat la spital. Ştiai?
Mariana rămase cu lingura în aer.
Când?
În aprilie ai plecat la un simpozion. El a intrat la analize. Eu eram pe acolo, el întreba mereu când vii. Eu îi spuneam, nu ştiu. El zicea, trebuia astăzi. Sau mâine. Sau poimâine.
Mariana aşeză lingura.
M-am întors de cum am aflat.
Ştiu. Valeria o privi. Nu te cert. Doar am zis.
De ce?
Să ştii. Să nu rămâi singură cu adevărul meu.
Brusc, gura Marianei era uscată. Luă din nou cana. Ceaiul era rece.
Nu mi-a spus că îi e frică, zise. Eu credeam că-i împăcat. Că preferă fără bătut pe umăr.
Nu-i plăcea mila, da.
De asta am crezut că fac bine…
Poate. Valeria strânse oalele. Dar cine ştie, azi? Cine?
Pauza a rămas în aer, grav.
Au spălat vasele împreună. Nu cerea Valeria ajutor, dar Mariana era acolo, le usca. E o liniște tăioasă, de parcă şi echipa la chiuvetă putea vindeca ceva.
Reveniseră la masă. Valeria aduse biscuiți din aceia ce rămân la urmă, sfărâcioși, luați de la brutăria Moldova de la colţ.
Lidica îmi tot zice că trebuie să mă dau la un club, Zise Valeria. La cinematograf! Altor pensionari, pictează acuarelă la Casa de Cultură, joia.
Şi ai să mergi?
Habar n-am. Aiurea la vârsta mea.
De ce-aiurea?
Ei, la şaptezeci, să te-apuci de pictură…
Niciodată nu-i prea târziu.
Valeria se uită ironic.
Găseşti cuvinte de asistent social.
Iar tu vorbeşti ca un moș din vremea lui Cuza.
Şaizeci şi şapte nu-s o sută.
Valeria roade un biscuite.
Toată viaţa am avut treabă: Nicolae, apoi Lăpuşneanu, serviciul, aşteptam nepoţi n-au fost. Nu ştiu să nu fac nimic. Să pictezi acuarelă e… nimic.
Trebuie să înveți poate.
Ușor de zis.
Dificil, de fapt, zâmbeşte Mariana. Şi mie mi-e greu.
Valeria se uită lung.
Mergi şi tu la club?
Nu. Dar şi eu trebuie să învăţ să stau cu mine. Serviciu, prietene am da’, acasă nu ştiu unde să mă pun. Mă gândesc că ar intra el, ar spune prostioara lui şi totul s-ar reface.
Pauză.
Era talentat la aberaţii, zâmbi Valeria.
Era.
Venea şi zicea Mama, credeam că popândăii sunt pui de popi. Ce-o fi avut în cap?
Mie-mi zicea că elefantul în mongolă se numește zaan şi că sună ca un om obraznic.
Râs, scurt, surprins chiar pe Valeria.
Doamne, de unde le scotea.
Citea mormane.
De la cinci ani ținea cartea-n brațe. Cu greu-l scoteam la masă.
Mi-a arătat o fotografie… Erați la grădină, opt ani. El pe trepte, citea, copiii strigau după el.
Da… Valeria privea în gol, înăuntru. La grădină Nicolae avea parcelă de roșii. Muncea ca nebunu. Lăpușneanu citea, mă enervam, apoi m-am resemnat.
Ce citea atunci?
Căpitanii. Marinari. Marea o văzuse la șaisprezece ani. Când a ajuns acolo, a stat minute bune și a zis: E mică. În cărți e uriașă.
Mariana zâmbi știa povestea de la Lăpușneanu, cu alte nuanţe. Adevărul era la mijloc, poate, sau poate nu mai conta.
Mi-a povestit de Nicolae destul, zise Mariana. Dor.
Nicolae Petru Stoian s-a stins acum șase ani, înainte ca Marianei să-l cunoască. Nu s-au văzut niciodată.
Da, zise Valeria. I-a fost dor.
Ți-e dor?
În fiecare zi. Nu era amar, era resemnare. M-am obişnuit, dar mi-e dor. Nu-s contradictorie.
Nu eşti, confirmă Mariana.
Pauză.
Povesteşte-mi de el mic, ceru Mariana. Nu ştiu, el nu prea povestea de copilărie.
Valeria se cruci.
De ce?
Vreau să ştiu, cât încă-i cine să spună.
A sunat puţin sec, dar Marianei nu-i părea rău. Era sinceră.
Valeria nu vorbi un minut. Se ridică, cotrobăi după dulap. Venea cuo cutie de carton, pătată de vreme.
Ale lui sunt, spuse. Am strâns în septembrie. Am dat din ele. Pe astea, nu.
Deschise cutia. Ciorne, jucării mici, desene. Mariana deschise un caiet: scris copilăresc, pagini de două clase. Lăpuşneanu Stoian, clasa a II-a.
Doamne, şopti Mariana.
Aşa zic şi eu: Doamne.
Au răsfoit împreună. Valeria povestea: cum a învăţat să stea în cap, i-a ieşit o cucuiţă cât oul, cum a adus motan acasă, nu i-a plăcut lui Nicolae, apoi brusc l-a iubit, apoi motanul şi-a luat lumea şi-a plecat; cum la patrusprezece ani a zis că va fi informatician, că informaticienii lucrează-n papuci de casă.
Şi chiar aşa a lucrat, râse Mariana.
A ţinut cuvântul.
Când Mariana ridică ochii, era aproape noapte.
Trebuie să plec. Ultimul autobuz…
Rămâi! zise Valeria brusc, de parcă nici nu şi-a dat seama ce-i scapă din gură. E canapea, îţi pun pat.
Nu-i cazul…
Pe cine deranjezi?
Mariana se uită Valeria privea altundeva, ca şi cum nu la ea se referă.
Bine, răspunse Mariana. Mulţumesc.
Cât Valeria pregătea patul, Mariana spălă ceştile. În oglinda de la geam vedea lumina galbenă, umbra ei și tot ce nu crezuse cândva c-ar putea fi real: această seară, această supă, acest rămâi.
Pe raft, cărţi: mai ales ale lui Nicolae, roase de timp, Noaptea pe Don, Viţelul de Aur, istorie. Şi o broşură subţirică, străină tonului restului. Mariana o scose. Pe pagina întâi era scris cu pix, grafie de Lăpuşneanu: Pentru mama, citeşte încet. Te iubesc.
A pus cartea la loc.
S-a uitat lung la ea în umbră.
Dincolo de perete, abia se auzeau paşi, scârţâit de duşumea, scurt robinet deschis. Viaţa, mică şi normală, care continuă.
Dimineaţă, Valeria făcea terci. Mariana apăru, Valeria pusese bolul de ovăz, fără să întrebe. Pahar de suc de portocale (Mariana nici nu-l cerea). Afară cenuşiu, asfalt lucios, ramuri goale de octombrie.
La cât mergi? întreabă Valeria.
La zece.
Bine, ai timp. Mesteca terciul. La metrou?
Da.
Staţia trei, ţin minte.
Ţii minte…
Lăpuşneanu spunea.
Terciul era sărat, cu unt, exact ca în copilăria Marianei. Uitase gustul, acum îi era dor de ce nu ştia că-i lipseşte.
Uite ceva, spuse Valeria. Aduce o scrisoare în plic. Era de la concentrare. Lăpuşneanu n-a făcut armata, dar la facultate i-au dus în tabără, atunci mi-a trimis. Ţi-o arăt doar, s-o citeşti.
Scria despre ceţuri dimineaţa după bara dormitorului, un plop bătrân care stă, orice s-ar schimba, ce bine că există lucruri care doar stau. Scria că-i dor de plăcinta cu brânză de acasă. De liniştea camerei lui.
Era Lăpuşneanu altfel: tânăr, sfios, crud.
Pot copia? Sau să-i fac poză? Pentru mine.
Valeria o cercetă.
Ia-o, după un tip de tăcere. N-o mai vreau.
Dar e a ta…
Mariana, pentru prima dată spuse pe nume. Ia-o.
Mariana ascunse scrisoarea. N-a găsit cuvinte, şi nu le-a căutat.
Au spălat vasele. Valeria clătea, Mariana ştergea simplu, dar altcumva decât ieri: gestul a căpătat acord.
Mergi la Tamara, zise Mariana. Casa nu fuge, Tamara aşteaptă.
Mi-a dat telefon săptămâna trecută: zice că-i port pică…
Atunci du-te!
Vedem…
Doamnă Valeria…
Vedem, am zis.
Mariana agăţă prosopul.
Vin să te văd, dacă nu te deranjează. Nu des, dar totuşi.
Valeria opri robinetul, ţinu prosopul.
Vino, spuse. Voi face supă.
Cu tăieţei?
Sau cu hrişcă, dacă vrei…
Cu tăieţei e bine.
Gata.
Mariana se îmbrăcă. Valeria o conduse la uşă. Mariana îşi puse paltonul, ridică geanta.
Seară bună.
Hai, spuse Valeria cu ochii-n altă parte. Pleacă, să nu-ntârzii.
Mariana deschise uşa, se opri.
Cartea ce mi-a lăsat Lăpuşneanu, pe raft. Ai citit?
Am început, răspunse Valeria, încet.
El a scris: citeşte încet.
Am văzut. Tăcere scurtă. Asta o ştia despre mine.
Mariana aprobă din cap. Închise uşa.
Pe palier mirosea a vopsea şi umezeală. Becul de la etaj pâlpâia, dar ţinea. Mariana coborâ încet, ţinând balustrada.
Octombrie cenușiu şi oraşul mergea, oameni spre lucru, maşini, porumbei pe trotuar, toate ca-n fiecare zi, şi totuşi altfel, pentru Mariana ceva nou în aer.
Mergea spre metrou şi pricepea: împăcarea nu-i clipă, nici decizie. E supă, un caiet, o noapte pe canapea, o scrisoare la fundul genţii. Evaţa de care nu ştii dacă e destulă.
Coborî la metrou, vagonul huruia. Cu două staţii înainte de destinaţie, Mariana scrise Valeriei pe telefon: Am ajuns cu bine. Mulțumesc pentru terci.
Răspunsu veni după douăzeci de minute. Mariana era la birou, dezbrăca paltonul, se gândea la ședință.
Cu plăcere. Dulceaţa e la dulap.
Mariana citi, puse telefonul. Scoase paltonul.
Pe coridor cineva râdea fără motiv. Pe fereastra biroului cerul părea aproape alb. Poate spre seară se înseninează. Sau nu. Octombrie e luna mirării.
A intrat la ședință.
Vineri, peste trei zile, Valeria a sunat. Mariana tocmai încălzea cina, nu a răspuns repede.
Mă duc la Tamara, zise Valeria, fără măcar salut. Sâmbătă dimineaţă.
Aşa, e bine.
Zece zile.
Bine.
Pauză.
Te deranjez?
Nu. Mă bucur.
Aşa. Altă pauză. Mariana?
Da?
Pe raft, în camera unde ai dormit. Ia cartea. Când vii iarăşi, ia-o. Era a lui Lăpuşneanu.
Mariana, cu lingura-n mână, lăsă focul încet.
Bine. O iau.
Atunci, mă duc la bagaje.
Drum bun.
Mulţumesc.
Amuţiră, cum oamenii care nu se tem de linişte se lasă duşi de ea.
La revedere, spuse Valeria.
La revedere.
Mariana dădu piureul încet, privi pe geam: noapte, felinare, viață dincolo.
Undeva, la Soroca, Tamara fierbea deja ceva de pus pe masă. Undeva, pe un raft, o carte cu dedicaţie citeşte încet. Într-un dulap, dulceaţa de corcoduşe.
Asta rămâne. Nu-le notariate. Nu metri, nu acte. Asta: dulceaţa într-un dulap străin, scrisoarea într-un plic, o vorbă, rostul nepregătit.
Mariana amestecă încet supa.
