Nu te urăsc
Parcă nimic nu s-a schimbat…
Viorica își frământa nervos marginea mânecii, privind pe geamul taxiului. Peisajul de dincolo îi era familiar: aceleași străzi din copilărie pe unde alergase cândva cu Rareș, râzând și făcând planuri pentru un viitor pe care-l credeau garantat. Șapte ani… Trecuseră deja șapte ani de când nu mai revenise acasă.
Am ajuns, i-a întrerupt visarea șoferul cu voce blândă.
Mașina s-a oprit încet în fața unui bloc vechi, cu cinci etaje, acoperit de viță sălbatică. Viorica a căutat instinctiv telefonul, a scos banii și a plătit cursa 80 de lei moldovenești. Când a ieșit, a ascultat o clipă bătaia ușii taxiului, inhalând adânc mirosul orașului său natal. Aerul era altfel nu ca în agitatul București unde locuia acum. Fiecare parfum, fiecare sunet trezea în ea ceva ce nu simțea nicăieri altundeva. Trăia amestecul de iarbă cosită din piațeta din apropiere, de pâine proaspătă de la brutăria din colț și de o aromă greu de descris, care purta pentru ea un singur nume: acasă. Inima îi tresări, simțindu-se dintr-odată și bucuroasă, și temătoare pentru ce urma.
Venise doar pentru câteva zile. Oficial să-și vadă mama, să o ajute cu niște acte care se rătăciseră la sertar. Dar undeva, adânc, existau și alte motive… Dorea nebunește să-l vadă pe Rareș! Poate, poate viața ei ar fi putut lua altă întorsătură…
Auzise că locuia aproape. Nu-l căutase niciodată cu adevărat dar fiecare întâlnire cu vechii prieteni sau vreun mesaj pe rețelele de socializare îi aduceau fragmente din poveste: Rareș se angajase la o funcție bună, își cumpărase apartament, își adusese mama la el… Întotdeauna rămânea cu imaginea lui în minte: oare cum arăta acum? Ce simțea? Dar fugea rapid de aceste gânduri, temându-se că le-ar putea oferi prea mult loc în suflet.
***
A doua zi, Viorica a ieșit prin centrul orașului fără un scop anume. Dorea să respire aerul străzilor cunoscute, să-și amintească de anii când totul părea simplu. In ceainăria cu geamuri mari a zăbovit lângă tejghea, privind prăjiturile care îi aminteau de liceu, când se oprea aici după ore împreună cu fetele.
Și atunci l-a văzut.
Rareș mergea pe trotuarul de vizavi, cu umerii ușor lăsați, cufundat în gânduri. Viorica a încremenit. A simțit că nu mai poate respira el neschimbat, la fel de înalt, aceeași mers ușor, parcă fără griji, aceeași coafură. Fără să-și dea seama, a traversat strada pe galben, în ciuda claxonului puternic al unei Dacii vechi.
Rareș! i-a strigat, cu glas tremurat, când l-a ajuns lângă farmacie.
El s-a întors. Nicio bucurie, nicio furie în ochii lui. Nimic.
Viorica? a rostit calm, aproape indiferent.
Tonul acesta rece a lovit-o mai tare decât ar fi crezut. Tot ce adunase în ea șapte ani a ieșit la suprafață: lacrimi au început să-i curgă pe obraz, vocea să-i tremure de emoție.
Rareș, eu… sunt vinovată. Știu că n-ar trebui să te caut, dar te iubesc. Încă te iubesc. Te rog, iartă-mă…
Vorbea repede, cuvinte haotice ca și cum se temea că dacă se oprește, nu va mai găsi forța să continue. Erau doar cele mai importante cuvinte, așteptate atâta timp.
L-a prins în brațe, lipindu-se de el cu disperare, sperând că gestul ar putea aduce înapoi ce s-a pierdut în urmă cu șapte ani. Lumea, pentru ea, a dispărut erau doar ei doi.
Rareș n-a reacționat imediat. Pentru o clipă, a părut că va răspunde strângerii o ezitare, o mișcare a brațelor dar momentul a dispărut. El i-a luat ușor umerii și a desprins-o de el, ferm, dar blând. Fața îi era impasibilă, cu o răceală pe care Viorica n-o recunoștea. Fostul băiat cald nu mai era acolo; în fața ei stătea un bărbat matur, cu sufletul ferecat.
Pleacă, i-a șoptit.
Tonul sec, lipsit de viață, a sfâșiat-o. Încă un cuvânt Te urăsc a venit aspru, iar în privire a văzut doar dispreț. S-a întors și a plecat fără să privească înapoi.
Viorica a rămas năucă. Oamenii treceau grăbiți, tramvaiele vuiau pe linia principală, copii chicoteau jucându-se, dar ea n-a mai perceput nimic. Doar pașii lui tot mai depărtați și bătăile haotice ale inimii ei.
Asta e tot. S-a terminat. Definitiv. gândea.
A ajuns acasă cu greu. Își simțea picioarele grele, fiecare pas dureros, privirea pierdută. S-a prăbușit pe scaunul din bucătărie, privind în gol. Mama, văzând-o, n-a întrebat nimic doar a aranjat tacit ceainicul pe foc.
Nu m-a iertat, a șoptit Viorica, strângând cana cu ceai. Aburul îi învăluia fața, dar nu-l simțea. Mâinile îi tremurau, ochii fixau culoarea aurie din cană, reflecția slabă a lămpii de deasupra mesei.
Mama s-a așezat lângă ea. I-a mângâiat umărul, ca pe vremuri, când venea acasă cu genunchiul julit sau certată cu cele mai bune prietene. Gestul simplu, blând, i-a amintit cât de firavă e, indiferent câte decizii de adult a luat.
Știai că așa o să fie, i-a spus mama rar, cu tristețe, nu cu reproș.
Știam, a aprobat Viorica, privind ceaiul. Dar am sperat. Prostește, nu?
Nu e prostie, a spus mama. Doar că ți-ai ales drumul. I-ai făcut rău lui Rareș, a suferit mult după despărțire… Parcă a devenit un Ionuț din basmul Fata din dafin. Nimeni n-a mai reușit să-i încălzească inima.
Viorica și-a lăsat capul pe spate. I-au venit în minte amintiri din urmă cu șapte ani.
Totul părea simplu atunci. Avea douăzeci și doi de ani vârsta în care viitorul e luminos și orice obstacol, trecător. Rareș era întotdeauna acolo bun, răbdător, omul pe care te puteai baza. Nu era mare vorbăreț, dar faptele lui spuneau totul: sărea să ajute, asculta, încuraja în orice nimic.
Dar exista o problemă ori ceea ce Viorica considera problemă. Rareș lucra în construcții, învăța la seral, încerca să pună bazele unei afaceri. Idei solide, dar timp îndelungat până la realizare iar ea nu voia să aștepte.
Nu visa la opulență, ci la siguranță. Vroia să știe că peste un an, doi, cinci, va avea un acoperiș, un serviciu stabil și libertatea să-și facă micile planuri fără grija zilei de mâine. Cu Rareș totul părea incert: slujbe ocazionale, cursuri serale, promisiuni pentru un viitor neconturat.
Când unchiul din București i-a oferit un job la firma lui, a acceptat pe loc. Era un șansă concretă, la care nu putea să spună nu.
Dar era și altceva, ceva ce încerca să uite. În perioada aceea, la București, a apărut Iulian. Om de afaceri în vârstă, șarmant, obișnuit să obțină ce vrea. S-au cunoscut la o petrecere a firmei: Iulian i-a remarcat timiditatea, a început să-i ofere flori simple cu bilețel Pentru cea mai frumoasă, să o invite la restaurante elegante, la spectacole, să-i dăruiască eșarfe din mătase ori bijuterii delicate. Îi întărea constant încrederea că merită o viață mai bună, că trebuie să accepte darurile sorții cu capul sus.
Viorica s-a împotrivit la început, dar apoi a început să accepte atenția. Ușor, s-a lăsat prinsă într-o realitate nouă seri la restaurantele cu pian, taxiuri luxoase, cumpărături din magazine unde nici nu ar fi îndrăznit altfel să intre. Viața ei căpătase farmecul facil al unei reviste de modă.
Cu timpul s-a trezit într-o relație cu Iulian. Nu-l iubea cu toată ființa dar voia acea siguranță, mierea ușurată a prezentului fără griji.
Și îi plăcea prea mult acea viață… atât de mult încât a început să îl disprețuiască pe Rareș, declarând că nu va ajunge niciodată nimic.
Când s-a întors prima oară acasă, nu a făcut-o să-l vadă pe Rareș sau să discute sincer. Vroia doar să-i arate viața sa nouă să demonstreze cât de corect a ales. A planificat totul strategic: a ales cafeneaua de pe bulevard, locul unde Rareș mergea uneori după muncă. S-a îmbrăcat cu rochia elegantă primită cadou, a lăsat să strălucească un inel costisitor totul meticulos pregătit pentru impresie.
Când Rareș a intrat, i-a remarcat privirea nedumerită, dureroasă, rănită. Ea, însă, n-a întors privirea, crezând că totul e o victorie.
A rămas la masă, râzând ostentativ cu Iulian, dar, încetul cu încetul, zâmbetul a dispărut. Și atunci, privind la inel, la poșetă, la omul de vis-a-vis, a simțit un gol ciudat. Toată această lumină a orașului, banii, atenția, deodată nu au mai avut nicio valoare. Sub zâmbet, o voce șoptită: A meritat cu adevărat?
***
Victoria victoriei s-a transformat încet în amar. Iulian, la început la fel de generos, s-a schimbat pe nesimțite. Atențiile s-au rărit, cadourile au devenit banale, mesajele scurte: Ia-ți ceva frumos, îți trimit cardul. Critici mărunte s-au strecurat: Ai grijă la cum te îmbraci. Poate n-ar strica să fii mai elegantă. De ce râzi așa de tare?. Se referea și la prietenii ei rămași în provincie. Ar trebui să-ți schimbi anturajul, nu?.
Seară după seară, Viorica se trezea singură într-un apartament mare, gol de iubire, în tăcerea spartă doar de zgomotul ceasului de pe perete. Încerca să-l înțeleagă, căuta scuze: E obosit. Are stres. Are nevoie de timp. Dar știa că încetase de mult să-i pese cu adevărat. Era pentru el o jucărie scumpă, de sezon.
A suferit. Mult. Pentru că nu putea admite că a greșit, că viața strălucitoare era falsă, că l-a trădat pe singurul care a iubit-o sincer Rareș, cu mâinile aspre și visele modeste, ale cărui promisiuni erau simple, oneste, și îndeplinite.
Treptat, totul a ajuns să-i repugne: rochiile elegante stăteau uitate în dulap, parfumurile o enervau, restaurantele îi păreau ridicole, bijuteriile inutile. Mintea îi fugea din ce în ce mai des acasă, la Rareș, la serile în care-i ținea mâna, la planurile lui fără emfază, la credința sinceră că împreună vor reuși.
***
În a treia zi, Viorica a mers în parcul unde obișnuia să se plimbe cu Rareș. A găsit banca sub arțarul bătrân, unde râdeau fără griji. Își amintea cum, privind la frunzele căzute, Rareș a spus: Aș vrea să avem casa noastră, cu ferestre mari, să intre lumina dimineții, să fim mereu fericiți. Atunci îi păruse doar un vis, acum regreta că nu-l luase în serios.
Viorica?
Un glas cunoscut era Andrei, prieten din liceu și confidentul lor. S-a apropiat zâmbind împăciuitor:
N-am crezut să te văd pe aici. Cum mai ești?
Am venit la mama, a spus ea, forțând un zâmbet care însă a ieșit mai firesc decât s-a așteptat.
Andrei i-a făcut semn să se așeze pe o bancă și, povestind despre oraș, despre micile schimbări, a făcut atmosfera suportabilă. La un moment dat a întrebat, firesc:
Ai dat peste Rareș?
Viorica a privit în jos, la frunzele uscate călcate de vânt.
Da. Ieri.
Și?…
Nu mă mai vrea în viața lui. Cred că mă urăște.
Andrei a oftat și a tăcut o vreme, privind aleea de toamnă aurie.
Să știi că a suferit mult. Plecarea ta a fost pentru el o rană adâncă. Îi trebuia mult să-și revină.
Viorica a închis ochii. Știa, dar auzindu-l confirmat o dureau și mai tare.
Îmi pare rău… a șoptit.
A încercat să meargă mai departe, dar n-a reușit. După ce ai apărut din nou ostentativ… cred că a fost de ajuns. Ieri bea singur la bar. L-am găsit și nu l-am văzut niciodată așa… Nu-l mai răni, Viorica. Lasă-l să-și găsească liniștea.
A mustrat-o blând, dar sincer, și ea a știut că avea dreptate. Venirea ei nu a făcut decât să redeschidă răni.
***
Seara, Viorica a privit luminile orașului pe fereastră. Imagina cum ar fi putut fi viața lor împreună: două slujbe simple, prima chirie, Rareș ridicând afacerea de la zero, bucurându-se împreună de lucrurile mici acele victorii netrâmbițate, dar atât de importante. Acum, trecutul nu putea fi schimbat și pentru prima oară a înțeles cât de reală era pierderea.
A doua zi, și-a făcut bagajele încet. Mama a stat tăcută în prag cu o privire tristă și fără reproșuri.
Ai grijă de tine, i-a urat la plecare.
La gară și-a cumpărat bilet spre București. Avea nevoie de câteva ore de liniște, printre străini, pentru a-și aduna gândurile.
Trenul pornea încet, roțile lovind ritmic șinele; pe geam se perindau peisajele familiare: blocuri, locuri de joacă, brutării cu miros de copilărie. Și undeva în toate acestea, rămăsese omul pe care-l iubise mai mult ca pe orice. Era prea târziu să-i spună adio, prea târziu pentru vreo explicație.
***
Au trecut șase luni. Viorica mergea la serviciu, se vedea la cafea cu fetele în week-end, dădea răspunsuri vagi la întrebări despre cum îi merge. Exteriorul nu i se schimbase, dar înlăuntru s-a produs o transformare tăcută: nu mai fugea de trecut îl privea direct, îi acceptase durerea și regretele. Și-a spus în fiecare dimineață: Am greșit. Nu pot schimba. Dar pot încerca să merg înainte.
Într-o seară, pregătea cina când telefonul a vibra ușor pe masa din bucătărie. Un număr necunoscut. Un singur mesaj:
Nu te urăsc. Dar nici nu pot să te iert.
A rămas nemișcată, strângând mobilul la piept. O clipă, inima i s-a oprit, apoi a bătut cu putere. Nu știa ce înseamnă mesajul o ușă întredeschisă sau un rămas-bun definitiv? Poate era doar o firavă punte între doi oameni care, în ciuda tuturor greșelilor, rămăseseră legați de amintiri, de trecut, de ceea ce au fost.
Printre lacrimi, Viorica a zâmbit. Era începutul unei acceptări poate, cândva, vor putea vorbi calm, fără reproșuri, fără explicații. Poate că viața îi va aduce cândva față în față, nu ca dușmani sau victime, ci ca oameni maturi, împăcați cu trecutul.
Deocamdată însă era suficient să știe că nu o urăște. Că nu totul s-a pierdut și că, undeva, povestea lor rămâne vie, chiar dacă sub o altă formă.
Câteodată, viața ne oferă lecții amare. Dar chiar și din greșeli putem învăța să ne recunoaștem slăbiciunile, să nu fugim de responsabilitate și, cel mai important, să ne iertăm pe noi înșine pentru a putea merge mai departe. Nu toate rănile pot fi vindecate, dar e important să mergem înainte cu sufletul ușurat, știind că am avut curajul să privim adevărul în ochi.
