Eu nu te urăsc
Păi, parcă n-a schimbat nimic
Viorica tot frământa marginea mânecii, uitându-se afară pe geam la taxi. Pe lângă ea alergau străzile copilăriei exact pe unde hoinărea odată cu Radu, râzând și croind planuri de viitor. Șapte ani… Șapte ani întregi de când nu mai fusese acasă.
Gata, am ajuns, oftă șoferul, scuturând-o din reveriile ei.
Taxi-ul se opri încet lângă vechiul bloc comunist, cu cinci etaje, vopsit pe vremuri într-un galben pal, acum mâncat de vreme. Viorica verifică reflex telefonul și portmoneul, scoase câteva bancnote de lei, achită cursa și coborî ușor, de parcă nu voia să strice aerul orașului natal. A tras adânc aer în piept. Aici, totul mirosea altfel decât la București, unde își făcuse cuib în ultimii ani iar fiecare miros, fiecare firicel de sunet parcă-i dădea trezirea la ceva lăsat în urmă. Era parfum de iarbă tăiată proaspăt de pe lângă bloc, aromă de pâine coaptă de la brutăria de pe colț și acel ceva imposibil de definit, ce putea fi numit simplu: acasă. De la tot acest amestec, inima i se strânse într-un nod ciudat cam ca dulceața cu sâmburi, care-ți rupe o lacrimă nostalgic, dar o și sperie.
Venise doar pe câteva zile. Oficial, s-o viziteze pe mama și s-o ajute cu niște acte, rătăcite pe la primărie de vreo doi ani. În suflet, voia să se plimbe printre locurile vechi, ca să vadă dacă sunt la fel ca-n amintiri. Dar, undeva adânc, era altceva ce nu voia să recunoască nici sub tortură sau, mai bine zis, era motivul principal: îl voia pe Radu! Cine știe, poate asta avea să-i schimbe viața?
Auzise una-alta despre el, de la prieteni, din întâmplări nevinovate pe rețelele de socializare sau pe la întâlniri. Cică și-a schimbat serviciul, are post bun acum, și-a luat apartament, și-a adus și mama aproape Mereu când auzea de el, Viorica își imagina cum arată, cu ce se ocupă, ce visează. Dar alunga repede gândurile, ca pe coji de semințe, teamă să nu-i facă cuib in inimă…
**************
A doua zi, fără planuri speciale, porni alene spre centrul orașului. Vru să inspire atmosfera, să vadă locurile dragi, să simtă din nou pulsul străzii. Se strecura printre vitrine, zâmbea nostalgic: chioșcul cu ziare de unde lua benzile desenate, banca de pe bulevard unde se-nghesuiau cu fetele după cursuri, cafeneaua unde băuse primul cappuccino și îl vărsase pe bluza nouă. Ce vremuri!, își zise.
Atunci îl văzu.
Radu traversa trotuarul, neatent la lume, cu capul plecat concentrat, parcă rezolva integrame în minte. Viorica nu mai respira. Era neschimbat înalt, cu mersul acela domol, de parcă pășea pe nori, nu pe dalele crăpate. Chipul, mișcările, totul era acel Radu pe care-l ținea în minte de-atâta timp.
Nu dură mult; traversă strada pe galben, cu inima tunând ca la o petrecere la țară, direct la el, la ușa unui magazin.
Radu! i-a ieșit un fel de chiot gâtuit, nici ea nu știa ce-i cu ea.
El se întoarse și… nimic. Fără zâmbet, fără supărare. Nimic.
Viorica? zise el, calm, aproape rece.
Tonul acela, atât de neutru, o duru mai tare decât o palmă. Tot ce ascunsese în șapte ani ieși năvalnic la suprafață. Ochii i se umplură de lacrimi, vocea îi tremura, nu mai putea controla nimic.
Radu, eu… îmi pare rău, bâigui, încercând să-și găsească cuvintele Nu am niciun drept să te opresc pe stradă, dar eu… și gata, cuvintele au venit de-a valma, ca laptele dat în foc Te iubesc. Te iubesc de când am învățat să iubesc și azi la fel. Iartă-mă. Te rog, iartă-mă!
Vorbea repede și haotic, ca și cum dacă nu termina repede, se prăbușea tot orașul. Nu aveau loc justificări și explicații doar lucrurile esențiale, spuse prima oară cu adevărat.
Îl îmbrățișă. Îl cuprinse strâns, de parcă dacă-l ținea așa, timpul s-ar fi inversat. În momentele acelea, lumea putea să dispară cu totul singură conta căldura lui și speranța că o va strânge la rându-i.
Radu nu se feri imediat; i se păru chiar că pentru o fracțiune de secundă s-ar fi înmuiat, i-ar fi dat și el o îmbrățișare. Speranță! Poate nu e totul pierdut!
Dar sclipirea aceea se stinse repede. Radu o desprinse ferm de pe umărul lui. Privirea îi devenise distantă, tăioasă.
Du-te, îi șopti rece.
Era atât de sec, de parcă era la ghișeul de la Poștă, vorbind cu o necunoscută. Poate chiar mai rău.
Te urăsc, adăugă, și-acum, în ochii lui, a apărut pentru prima dată o ură netrucată.
Se întoarse și plecă fără să privească înapoi. Viorica rămase în mijlocul trotuarului, ca o statuie care a uitat la ce servește. Viața orașului continua: oameni se grăbeau speriați de ora, mașini claxonau la colț, undeva departe chioteau copii. Cei din jur se uitau cam lung la fată, nedumeriți de statuia cu fața șocată și obraji umezi. Dar ea nu vedea nimic; tot ce auzea era huruitul pașilor care se estompau și suflul sacadat al respirației.
Sentimentul acela de sfârșit, ca la o piesă trasă prea lung.
Cu pași de plumb, Viorica se târî spre casă. Picioarele păreau din carton, mergea mecanic. În cap gol. Doar ecoul frazelor lui Radu patinând pe interior.
În apartamentul mamei, n-a spus nici măcar un cuvânt. Fără explicații. Doar s-a prăbușit pe un scaun, țintindu-și privirea în geam. Mama, când a văzut-o, nu a răscolit trecutul cu întrebări. Oftează, mai mult pentru sine, și pune ibricul pe aragaz. Sunetul apei clocotind, aroma de ceai toate păreau atât de normale, de liniștite, cu un contrast dureros față de ce simțea Viorica pe dinăuntru. Doar rutina o ajuta cât de cât să nu se destrame de tot.
Nu m-a iertat, șopti ea, strângând ceașca de ceai cu ambele mâini. Aburul i se juca pe obraji, dar nici nu băga de seamă. De parcă ținea de ceva imposibil, privi în gol la ceaiul ce-și răspândea lumina chihlimbărie sub veioză.
Mama se așeză lângă ea, atingând-o ușor pe umăr. Gestul era același ca atunci când venea zgâriată după joacă sau necăjită din cauza vreunei prietene. Simplitatea gestului a făcut-o să se simtă iar copil mică, vulnerabilă, de parcă maturitatea fusese doar un accident de parcurs.
Știai că așa va fi, zise mama, blând, cu o tristețe cinstită.
Știam, răspunse Viorica, privind ceașca. Vocea îi era plată, obosită de atâta repetat în minte. Dar am sperat. Naiv, nu?
Nu e naiv, zise mama, ferm. Numai că… ți-ai făcut cruce singură. L-ai rănit rău pe Radu, multă vreme nu s-a putut aduna Parcă a devenit și el un fel de Făt-Frumos din poveste, cu inima înghețată de nu-l atingea nici soarele.
Viorica trase adânc aer în piept, lăsă ceașca pe masă și se rezemă cu spatele de scaun. Pe retina minții, jucau scene vechi de șapte ani.
Atunci totul părea simplu. Avea douăzeci și doi de ani vârsta când tot viitorul e tricolor și nu există drum pe care să nu calci cu bocancul înainte. Radu era mereu acolo nu vorbea mult, nu-i plăceau declarațiile, dar orice faptă a lui însemna mai mult decât o mie de te iubesc. Muncea pe șantier, studia la seral, visa la propria afacere. Planurile lui erau serioase, dar necesitau timp ceea ce Viorica nu avea răbdare să-i ofere.
Nu visa la avere, nu. Voia siguranță, ritm, să știe că într-un an sau cinci va avea serviciu, casă, libertate să-și croiască drumul. Lângă Radu, totul părea neclar: șantiere, cursuri, planuri vagi.
Și când unchiul din București i-a găsit de lucru în firmă, a acceptat fără mari îndoieli. Era ocazia serioasă pe care credea că nu trebuie s-o rateze.
Dar și alt adevăr se ascundea în poveste. În aceeași perioadă a apărut și Ionel bărbat de afaceri zdravăn, de două ori mai în vârstă, cu obiceiuri scumpe și vorbă dulce. Totul a început la o petrecere de firmă, unde Viorica s-a simțit ca o găină printre păuni. Ionel a remarcat-o dintr-o privire: a stat lângă ea, a intrat în vorbă, a întrebat-o de planuri.
Fără să facă economii la gesturi, a început curând cu flori livrate la birou cu bilețele Pentru cea mai frumoasă și invitații la restaurante unde o vazuse doar la televizor. Cadouri, plimbări, accesorii de lux. Fiecare buchet, fiecare cutie au servit aceeași strategie: Tu meriți tot ce-i mai bun.
La început, Viorica s-a opus, s-a jenat și a zis că n-are nevoie. Dar Ionel și-a atins scopul; a îmblânzit-o cu vorbele lui, convingând-o că o admiră pentru minte și gingășie, nu pentru tot ce poate cumpăra. Încet-încet, realitatea aceea strălucitoare a cucerit-o: seri cu sushi și jazz, taxiuri de lux, șansa să ia orice fără să se uite la preț. La un moment dat, a început să iasă cu Ionel nu pentru că era îndrăgostită, ci pentru că îi plăcea această lume fără griji. Nu trebuia să se teamă de chirie sau de pantofi pentru serviciu; totul era rezolvat, promisiunea unei vieți simple, pentru domni.
Și da, i-a plăcut la nebunie încât nici nu-i mai păsa de bietul Radu, ba chiar ajunsese să-l disprețuiască: N-o să ajungi tu niciodată om mare.
Când s-a întors acasă, nici măcar nu venise pornită pe explicații sau iertare. Voia doar să-i demonstreze lui Radu care-i treaba: uite cine am ajuns, uite de ce ai rămas jos! Undeva, mocnea și gândul meschin: să vadă ce-a pierdut și să se simtă prost de tot.
Și-a calculat bine intrarea: a ales cafeneaua cea mai bună de pe bulevard, unde Radu mai bea o cafea pe fugă. S-a îmbrăcat cu rochia cea scumpă de la Ionel, a pus bijuteriile groase și a venit cu poșeta de firmă. Când Radu a intrat, Viorica râdea cu gura până la urechi, să o vadă bine. Privirile s-au întâlnit: în ochii lui era tot ce voia să nu vadă teamă, nedumerire, suferință. De data asta, ea n-a dat înapoi, ci a înfruntat totul cu obrăznicie.
Pentru o clipă a crezut că e victorie. Își spunea că a ales corect, că are tot ce și-a dorit. S-a convins că asta era fericirea. Și totuși, după ce Radu a plecat, privindu-și verigheta și geanta, ascultând bârfa partenerului și zâmbind forțat, a simțit un gol straniu, ca după o mâncare fără sare. Și a auzit pentru prima dată, dinăuntru: A meritat?
**********
Victoria a fost amară, dar greu de recunoscut la început. Ionel a păstrat un timp imaginea de domn șarmant: restaurante, flori, cadouri. Dar pe măsură ce trecea timpul, totul se stingea ca o brichetă uzată.
A început cu mici gesturi: în loc de declarații calde observații seci. În loc de cadouri du-te să-ți iei ceva, plătește casiera. Apoi veni critică: Poate ar trebui să ai grijă la siluetă, de ce râzi așa tare, e de prost gust, iar te vezi cu sătenii tăi? Ți-ar prinde bine niște prieteni de nivel mai înalt
Prezența lui devenea ocazională, abia dacă venea o dată pe săptămână. Pe Viorica o lăsa singură în apartamentul ăla luxos, unde se târa printre haine fără chef, asculta ceasul și i se părea că secundele trec cu încetinitorul. Dacă îndrăznea să ridice subiecte despre ei, ea primea un răspuns plictisit:
Ai ce-ai vrut. Ce altceva-ți lipsește?
Ea găsea mereu scuze: E stresat, are afaceri. Sau e doar o perioadă, va trece. Dar știa, în adâncul sufletului, că nu asta era cauza ci faptul că ea devenise pentru el, vorba aia, o jucărie scumpă, dar veche. Când s-a plictisit, a pus-o pe raft.
A răbdat. Critici, tăcere, singurătate. Pentru că nu putea accepta adevărul cel mare: greșise. Dacă viața scumpă e minciună, înseamnă și altceva că pe omul acela sărac cu șantierele l-a pierdut pentru totdeauna, de dragul unui nimic poleit cu sclipici.
Cu vremea, tot ce odinioară i se părea nemaipomenit a devenit de prisos. Rochiile stăteau ca pieptenele pisicii în dulap. Bijuteriile prindeau praf. Restaurantele o oboseau. Parfumul luxului parcă îi mai și întorcea stomacul.
Cu orele urmărea pe stradă pe cei simpli și se gândea: Ce-ar fi dacă…. Nu lăsa niciodată gândul să meargă mai departe, de frică, pentru că știa întrebarea cea mai grea: Și apoi?
Serile când liniștea îi țiuia în urechi și ziua se muta în întuneric a realizat adevărul pe care nu voia să-l recunoască: stabilitatea fără suflet e mai nimic decât haosul cu omul drag alături. În apartamentul larg și rece, Viorica pricepea clar: ce folos aurul, dacă n-ai cu cine să strălucești?
Gândul tot la Radu îi zbura: mâinile muncite, încălzind ale ei, zâmbetul modest dar sincer, planurile făcute pe-ndelete, fără promisiuni goale. Și atunci, da, simțea că lângă el chiar nu i-ar fi fost frică…
********************
În a treia zi acasă, s-a dus în parc, unde umbla cu el pe vremuri. Banca de sub arțar, de unde ascultau frunzele și povesteau toate prostiile din lume. Ținuse minte ce-i spusese el cândva: Vreau să avem o casă cu ferestre mari și lumină multă înăuntru. Atunci i s-a părut o vorbă de sugar, dar acum acele cuvinte sunau ca o moștenire pierdută.
Stătea nemișcată, când, deodată, o voce cunoscută:
Viorica?
Se întoarse. Era Lucian, vechi prieten, coleg și cu Radu. S-a mirat când a văzut-o, apoi a zâmbit larg, recunoscător ca la o amintire bună.
Nu mă așteptam să dau de tine aici, a zis, cu sprâncenele ridicate. Ce mai zici?
Viorica se bâlbâi puțin, încercând să pară veselă, dar vocea o trăda.
Binișor, răspunse forțând un zâmbet ce ieși, totuși, natural. Mi-am vizitat mama.
Lucian a încuviințat și a făcut semn spre bancă:
Hai, să ne așezăm. Oricum mă plimbam aiurea.
Au mers încet până la bancă. Lucian povestea despre oraș, despre tot ce se mai întâmplase nou. Vocea lui era caldă, prietenească, ba chiar asta o liniști pe Viorica. Gândea cât de ciudat e să revii și să dai peste cineva care aparținea altui timp.
La un moment dat, Lucian lăsă capul în jos, și, după o clipă de ezitare:
L-ai văzut pe Radu?
Ochii Vioricăi s-au coborât involuntar la frunzele căzute. Întâlnirea de ieri reveni dureros.
Da. Ieri.
Și? insistă, atent.
Nu vrea să mă cunoască, recunoscu, cu limba grea. Mă urăște.
Lucian oftă și se așeză lângă ea, privind aleea acoperită de frunze. După un timp, vorbi cu voce joasă:
A suferit mult, să știi N-ai dat niciun semn când ai plecat. Pentru el, a fost ca-n Baltagul lovitură de copac neanunțată.
Viorica strânse pumnul. Știa asta, o recunoscuse mereu, dar spus de altcineva o durea mai tare.
Știu, șopti, tremurând.
Lucian, fără să facă morală, doar confirma ceva ce deja simțea:
A încercat să uite. S-a mai văzut cu una-alta, dar nicio șansă. Îmi spunea mereu că nu poate iubi pe nimeni ca pe tine. După ce te-ai întors demonstrativ Îți spun sincer, mă temeam să nu se închidă de tot.
Viorica dădu de înțeles că pricepe putea să-și imagineze cum încerca să supraviețuiască, cum, la fiecare amintire sau glas cunoscut, totul îi sărea în aer. Și tocmai ea era de vină pentru toate astea.
Nu credeam că iese așa, murmură. Am vrut să fac ce trebuie. Să am și eu o bază.
Lucian nu s-a băgat să o convingă de contrariu, doar i-a fost alături. Frunzele foșneau pe alee, copiii se jucau departe, viața mergea.
Viorica se încordă, încercând să țină lacrimile pe loc, fără succes ochii umbriți de regret. Simțea limpede: nu putea repara nimic.
Nu îi cer să mă ierte, zise cu o voce abia controlată. Doar aș vrea să știe că-mi pare rău, sincer. Mă roade mereu regretul. Nu pot uita ce-am făcut, nici să respir uneori nu pot.
Lucian o privi blând. După o pauză, spuse simplu, fără să o judece:
Poate nici nu are nevoie să știe. Lasă-l să-și revină. Tare greu i-a fost Iar întoarcerea ta ieri, după ce v-ați văzut, m-a sunat. Era într-o stare… n-am mai văzut așa ceva: beat criță ca la liceu. Nu-l mai tulbura
Viorica și-a strâns buzele, dar n-a răspuns. Știa că Lucian avea dreptate. Faptul că a venit, că a răscolit vechile răni, tot ea săpase cu forța în carne vie.
*************
Seara, la geam, Viorica urmărea jocul luminilor pe străduțele orașului. Șiruri de becuri galbene, portocalii, albe ca o panglică de Crăciun, dar pour les connaisseurs Dar la ea nimic nu părea de sărbătoare. Mintea îi rula episoade din trecut, ca pe un film second-hand pe casetă VHS.
Se imagina rămânând aici. Vedea cum ar fi fost să ia cu Radu o garsonieră la etajul patru, să construiască afacerea visată, să planifice vacanțe, să râdă la revederea camerei vopsite prost, să împartă o masă simplă, oarecare. Îi venea să plângă după toate momentele acelea banale pe care le vânduse la marginea sufletului. Dar trecutul nu îl poți reface, oricât ți-ai dori-o.
A doua zi, Viorica a făcut bagajul, încet, ca în cortegiile nemotorizate. Mama stătea fără să spună nimic; în ochi i se citea aceeași melancolie ca-n La Lilieci nu reproș, doar destin.
Ai grijă de tine, șopti când fiica era deja cu valiza în poartă.
Viorica o sărută pe obraz, rămase o clipă în prag, inspirând mirosul casei, apoi ieși. La gară, a luat bilet spre București abia aștepta orele de tren ca pe un intermezzo pentru gânduri.
Trenul se puse în mișcare, clătinându-se ușor. Pe geam, orașul fugea înapoi: blocuri pătrățoase, balcoane cu mușcate, parcul și brutăria, oamenii mici cu sacoșe, unii cu câte un plovăr prea gros pentru vară. Povestea era tot acolo, dar departe. Aici rămânea omul pe care îl iubise ca la șapte ani, omul care nu va ști niciodată tot ce-ar fi vrut ea să-i spună la despărțire.
***************
Au trecut șase luni. Viorica trăia în București, mergea la serviciu, ieșea cu prietenii la cafele și își vedea de binele ei. Pentru ceilalți, nimic schimbat, dar înăuntru știa că e o altă femeie. Nu se mai ascundea după relații și shopping, nu mai mințea cu zâmbete. Privea trecutul drept în ochi: acceptase greșeala, accepta și vina.
Învățase să se mai și trezească dimineața fără să simtă că fuge de cineva sau ceva. Să-și spună: Am făcut ce-am făcut. Greșit, da… dar deja e făcut. În asta găsise un fel de ușurare: nu, nu bucurie, dar măcar libertate să respire, să-și vadă de viață.
Într-o seară, pe când făcea supă, telefonul vibra discret. Șterse mâinile de șorț și clicăi pe ecran. Număr necunoscut. Mesaj scurt: Nu te urăsc. Dar nici să te iert nu pot.
Încremeni. Ținu telefonul strâns la inimă, ca și cum ar putea simți pulsul celui care a scris.
Nu știa cum să interpreteze e un pas înainte sau o despărțire definitivă? Dar, pentru prima dată de mult, simți că totuși ceva a rămas. O legătură, firavă, dar reală. Cineva, acolo undeva, se mai gândește la ea. Cineva a găsit puterea să-i dea un semn, deși-l durea. Poate încă nu s-a închis de tot acea ușă.
Viorica zâmbi, cu lacrimi printre colțurile ochilor. Zâmbetul era firav, dar adevărat. Poate nu e chiar sfârșitul. Poate, într-o bună zi, vor putea vorbi liniștit, fără acuze, fără eterne explicații. Poate o să găsească cuvintele să se vindece împreună, sau pe drumuri separate, dar cu pace sufletească.
Până una-alta îi era de ajuns să știe că nu e uitată. Că acolo în urmă, la câteva sute de kilometri, cineva o ține minte nu ca pe o greșeală, ci ca pe o poveste.
Pentru moment, atât îi era de-ajunsÎn acea seară, după mult timp, Viorica a lăsat ferestrele larg deschise, fără teamă de zgomotul orașului. A lăsat aerul răcoros să îi curgă prin casă, printre amintiri, printre regrete. S-a așezat la masă, a mâncat singură, dar, pentru prima dată, nu s-a mai simțit goală. A pus telefonul pe masă, de parcă ar fi stat cineva la un capăt invizibil al acelei cine tăcute.
Și-a ridicat privirea spre strada luminată pestriț. Lumea se mișca necunoscuți cu plase, copii în fața blocului, câini care lătrau peste gard. De undeva, de sub zbucium, i s-a părut că vede viitorul altfel: nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un drum. Scurte, discrete, i se iveau clipele acelea de seninătate, ca niște adieri între două furtuni.
A luat o foaie de hârtie și a început să scrie. Nu un răspuns pentru Radu, ci o scrisoare pentru ea însăși iertarea pe care nu o primise încă. Știa că ăsta era pasul de care avea cel mai mult nevoie. A scris: Îmi pare rău. Am greșit, m-am temut, am rănit. Dar pot merge mai departe. Pot fi altfel.
A împăturit hârtia, a pus-o în cutia de bijuterii, peste toate lucrurile lucioase, inutile, și și-a promis să revină la ea când avea să uite acest adevăr. Fiecare zi avea să fie o alegere: între a rămâne captivă în trecut sau a-și da voie să-și trăiască povestea, oricât ar fi de imperfectă.
Noaptea, înainte să stingă lumina, și-a permis să viseze: poate că, într-o zi, Radu va citi povestea întregă a trecutului lor altfel. Poate că iertarea nu vine mereu, dar liniștea da. Și uneori, liniștea valorează mai mult decât o a doua șansă.
A adormit liniștită, cu fereastra întredeschisă și inima puțin mai ușoară. Afară, printre claxoane și râsete, orașul nu știa nimic, dar ea știa: unele răni nu se vindecă niciodată dar devin, încet, parte din ceea ce suntem. Și chiar așa, viața merge mai departe, cu un strop de speranță, cât s-o încapă într-o cele mai simple îmbrățișări sau într-o propoziție scurtă, primită într-o seară oarecare:
Nu te urăsc.
Și, pentru prima dată, Viorica a crezut că o să poată, într-o zi, să nu se mai urască nici ea.
