Nu regret nimic
Și când mă întorc să fie totul lună și bec în apartament! doamna Ecaterina a ieșit val-vârtej pe casa scării și a trântit ușa cu atâta putere că s-au zguduit geamurile scărilor.
Mădălina, care tocmai cobora treptele, a tresărit și ea. Apoi s-a oprit pe loc.
Spera să nu o observe vecina. Degeaba spera. A fost văzută.
A, Mădălina Bună dimineața!
Femeia a lăsat grăbită pe jos o cutie de carton, rămasă de la un multicooker, în timp ce își abotona repede paltonul. Se vedea că se grăbește.
Bună ziua, doamna Ecaterina, a zâmbit reținut Mădălina. Iar au făcut copiii vreo năzbâtie?
Și mai zici! Mă țin departe de necaz, a bombănit vecina, chinuindu-se cu ultimul nasture.
Chiar atunci, cutia de pe jos a început să se miște.
De spaimă, Mădălina aproape a sărit, deși era la distanță sigură.
Nu, niciodată nu a fost fricoasă. Doar că nici prin cap nu-i trecea că în cutia aceea chiar ar fi ceva viu…
Dar cine să fie oare?
Imediat și-a imaginat un multicooker viu care făcea năzbâtii (cum ar fi să arunce cu legume pe pereți), de asta și era dus la reeducare, adică direct la container.
Ia uite aici, a zis femeia, ridicând cutia ca să-i arate conținutul.
Mădălina a coborât pe palier, s-a apropiat de doamna Ecaterina și s-a uitat atent în cutie.
Înțelegea bine că nu avea ce cauta acolo vreun multicooker și nu avea de ce să se teamă, totuși ceea ce a văzut a reușit să o surprindă.
Plăcut.
Din fundul cutiei se uitau la ea două ochișori curioși. Un pisoi mic.
Vai, ce scumpete de pisoi! a exclamat Mădălina.
Găsiși tu ce să admiri, a mormăit nemulțumită doamna Ecaterina, închizând cutia.
De unde l-aveți?
Copiii l-au adus acasă… De m-aș întoarce înapoi și nu le-aș mai permite niciodată! Bătaie de cap cu el, de nu-ți vine să crezi. M-am topit și eu când l-am văzut cu botic așa simpatic, dar nu degeaba se zice Nu tot ce lucește e aur. Parcă e înger la față, dar la caracter, parcă-i bărbatul meu fost.
Lăsați, doamna Ecaterina, o să se cumințească pe măsură ce crește, a încercat Mădălina să o liniștească. Mergi cu el la veterinar? Să-i faci vaccinuri?
Să merg, zici? Ce veterinar, ce vaccinuri, Mădălina? Nu-l mai suport, n-am niciun chef să-mi bat capul cu el. Îl duc la țară… Să meargă pe acolo.
Mădălina a privit-o surprinsă, cu speranța că glumește.
Dar, judecând după ridurile de pe frunte și ochii tăioși, nicio intenție de glumă. Nici măcar nu era 1 aprilie, deși era 15 noiembrie.
Să duci pisoiul la țară? Acum, toamna?
Poți să-mi spui să mai aștept până la primăvară?! Ce importanță are când îl duc? Dacă era iarnă, îl duceam și-n iarnă. Că nu-i pisoi, e altă potlogărie.
Respirând greu de revoltă, doamnei Ecaterina i se tăiase suflul. După câteva clipe a continuat:
Să-l vezi ce face! Atâtea calmante n-am luat nici când am rămas singură cu doi copii. Deci decizia e definitivă! La țară îl duc!
Dar… poate
L-aș putea lăsa și pe la bloc, tot acolo l-au găsit de fapt. Dar să-i văd pe copii că-l aduc iar acasă și-l ascund în dulap? Nu, mulțam! Și dacă vine el singur, nu-mi trebuie bucuria asta! Ajunge!
Și-a consultat telefonul, a clătinat din cap:
Uite acum, m-ai atras la vorbă, Mădălina. Eu trebuie să fug, că pierd autobuzul spre Criuleni și de acolo la țară.
A strâns mai bine cutia și a coborât grăbită scările, ținând de balustradă.
Mădălina se uita după ea și nu înțelegea cum poate cineva să ducă un pui de pisică la țară, să-l lase singur acolo, toamna. Nu poate răzbi nici măcar o zi.
Stați, doamna Ecaterina! a strigat ea.
Ce mai vrei? Ți-am zis că mă grăbesc!
Nu-l duceți la țară. Mai bine încerc eu să-i găsesc un stăpân bun. Dați-mi-l mie, vă rog!
Femeia s-a oprit și…
…s-a întors încet.
Un stăpân bun, zici? Adică ce, eu nu sunt destul de bună? a încrețit ochii Ecaterina. Cu mâinile astea am crescut doi copii!
Nu vreau să zic nimic rău. Vreau doar să-i găsesc casă. La țară n-are nicio șansă.
Dacă vrea, trăiește. Dacă nu, asta e, nu era să se nască…
Of, nu vă supărați!
Ce vină am eu? De nu știe să se poarte! Nu-i învățat la traiul în casă!
E un copil! O să învețe. zise Mădălina. Dvs. nu v-ați trimis copiii la țară, chiar dacă-i tot certați.
Copiii-s copiii mei! Nu-i compara cu… Ți-l dau dacă vrei.
A pus cutia jos.
Mai bine pentru mine: nu trebuie să cheltui pe drum. Să văd cât te ține și pe tine! a râs cu răutate Ecaterina.
Apoi a intrat în apartament, trântind din nou ușa și de după perete se auzi:
Nu mă-nțeleg! Nu ați început curățenia? Dați aici telefoanele!
Restul n-a mai auzit. Cu grijă, Mădălina a luat cutia, s-a uitat să fie pisoiul acolo și a urcat în apartamentul ei.
Așa a devenit, pe neașteptate, fericita deținătoare a unei cutii de multicooker și…
…a unui pisoi mic-mic.
Sigur că nu avea în plan să aducă acasă încă un locatar blănos. Mai ales azi. Doar ieșise să cumpere cafea, care se terminase, și s-a nimerit la momentul nepotrivit, la locul nepotrivit.
Nici nu era vreo mare iubitoare de animale. Nu simțea acea dragoste nebună despre care vorbesc stăpânii de câini sau pisici.
Totuși, nu putea permite Ecaterinei să ducă bietul pui la țară toamna.
Pentru că indiferența nu e totuna cu nepăsarea. Nu poți face așa ceva! Și de ce să recurgi la măsuri din astea, când sigur se găsește cineva să-l iubească și să-l ia?
Și era atât de frumos, nu avea nicio îndoială că se găsește o familie.
Suficient să-i facă poze reușite și să le posteze online. Sigur apare cineva să-și dorească această bucurie blănoasă.
Simplu!
*****
Mădălina a decis să treacă la fapte rapid. Cum a ajuns, a făcut poze pisoiului, apoi a publicat anunțul pe forumuri la rubrica Îl dau gratis sau Pisoi spre adopție.
Apoi a ieșit liniștită la magazin, să-și ia cafea și…
…hrană pentru pui de pisică (trebuia să-i dea ceva până avea să-l ia cineva).
Tot de acolo a cumpărat un lădiță de plastic și nisip pentru litieră. O cheltuială neplanificată, dar n-avea încotro.
Îi dau totul noului stăpân când vine după pisoi, gândea zâmbind. Era mulțumită că face un lucru bun. Și nu-i părea rău de niciun leu cheltuit.
După doamna Ecaterina, pisoiul se chema Gogoșel, dar nu răspundea la nume, așa că Mădălina i-a căutat altul.
A ales după mult timp:
De azi, te cheamă Motanache! Îți convine? Mădălina l-a întrebat.
Miau! a răspuns pisoiul și a fugit să atace papucii, la fel de blănoși ca el. Clar că el era cel mai adorabil și mai pufos din casă, nu papucii.
Se amuza Mădălina urmărindu-l, apoi s-a apucat de treabă.
Era fotograf freelancer, organiza des ședințe foto și chiar îi plăcea mult ce făcea. Și pe lângă satisfacție, munca îi aducea și un venit frumos.
Avea de editat câteva poze de la ultima ședință, așa că a pornit calculatorul, a deschis Photoshop-ul și s-a pus pe treabă.
N-a lucrat mult.
Motanache, după ce s-a răfuit cu papucii, a început să alerge bezmetic prin apartament, fără să țină cont de colțuri sau obstacole.
Gălăgie de nedescris.
Hei, puiule! s-a întors Mădălina spre el, arătându-i cu degetul.
Pisoiul s-a oprit, a privit-o curios ce are de zis, că el mai are chef de joacă.
Știu că te plictisești, dar nu uita că ești aici doar temporar
Miau!
Și fără proteste! Ești în vizită la mine. Deci, comportă-te frumos și lasă-mă să lucrez, te rog.
Degeaba.
Motanache s-a uitat trist, dar atât de trist, încât Mădălina s-a simțit vinovată. Nu doar vinovată, ci chiar rușinată. S-ar fi băgat sub pat de rușine.
Cum poți să cerți un ghem de puf așa mic?
Bine, joacă-te. Dar mai încetișor, s-a înduioșat.
Pisoiul a mieunat vesel și și-a continuat cursele, izbindu-se ba de scaun, ba de dulap, ba de fotoliu.
Văd doar ținta, nu și obstacolele asta-i Motanache pe scurt! și-a spus ea.
Ca să nu mai audă agitația, și-a pus căștile și a dat drumul la muzică. A deschis încă o poză pentru editare.
La nici cinci minute după, Motanache, la viteză maximă, a zburat sub masă, a tras din greșeală ștecherul calculatorului și a dispărut rapid. Cine să-l mai prindă acum?
Eh, fir-ar să fie Cum naiba? a oftat privind monitorul negru.
A urmat o jumătate de oră cu două personaje alergând pe hol: Motanache și Mădălina încercând să-l prindă.
N-a reușit. În schimb a dat cu degetul de la picior în mobilier și-a julit și genunchiul la fotoliu de două ori.
A pornit iar calculatorul, încercând să ignore spasmul nervos din ochi. S-a uitat pe forumuri, să vadă dacă a scris cineva la anunțurile cu pozele pisoiului.
Mulțime de like-uri, asta da! Dar la comentarii…
Unele mesaje erau similare: Vai, ce frumușel!, Ce noroc ai!, Un vis de pisoi!.
Dar nimeni nu voia să-l ia.
Niciun apel, nicio ușă bătând cu doritori în prag. A treia zi, Mădălina a încetat să mai spere.
A mai actualizat anunțul: că îl duce personal unde trebuie. Fie în Botanica, fie la Bălți, fie în celălalt capăt de țară, dacă trebuie.
Poate le e greu oamenilor să ajungă la mine, dar acum sigur se găsește cineva! își zicea.
Între timp pisoiul, obosit de-atâta joacă, a adormit pe canapea cu burtica la vedere. Mădălina s-a așezat lângă el și l-a mângâiat lung, până l-a furat somnul. Și pe ea la fel.
N-a mai lucrat deloc în ziua aia.
*****
După o săptămână, Mădălina a început să înțeleagă că nu e așa ușor să găsești o casă bună pentru un pisoi. Oamenii dădeau like-uri, lăsau comentarii și cam atât. Niciun stăpân nou, niciun mesaj privat.
După încă trei zile, se întreba serios:
Dacă nu-l ia nimeni, ce fac, rămâne cu mine?
Da’ de unde-mi trebuie așa ceva! s-a răstit singură. Apoi s-a rușinat.
Motanache dormea lângă tastatură, cu lăbuțele strânse pe mouse-ul calculatorului (motivu’ pentru care de vreo 40 de minute nu mai făcea nimic). Când a auzit glasul Mădălinei, a deschis un ochi și a miorlăit, iritat: Acum s-a găsit să strige lângă mine!
Ea a oftat greu, a luat telefonul și s-a uitat iar pe comentarii.
Nimic nou. Oameni fascinați dar atât. Cu fiecare like și fiecare mesaj, speranța se tot stingea.
Apoi și-a amintit de vizita la psiholog, de curând. Încercase să afle ce îi lipsește, dacă are serviciu, bani, chiar și apartament propriu cu ajutor de la părinți. Ar fi trebuit să fie fericită.
Totuși, plutea un sentiment ciudat de insatisfacție.
Nicidecum nu era de la bărbați, fiindcă viața sentimentală era pusă pe pauză. Voia liniște de la relații.
Atunci ce?
A încercat un mic exercițiu după sfatul psihologului: Să stai de vorbă cu tine însuți. Dar n-a descoperit nimic, doar un pahar cu apă și o pastilă pentru dureri de cap.
Decepționată de psiholog, s-a consultat cu fetele.
Măi, tu doar te răsfeți, ai tot ce-ți trebuie! a zis Raluca, care mereu fusese puțin invidioasă pe apartamentul și jobul Mădălinei.
Nu-i așa, Raluca. Lucrez și eu cât voi, și în weekenduri, uneori. De ce să mă cred mai presus?
Poate chiar EL îți lipsește! a zâmbit Mara, terminând un profiterol.
Nu pricep Cine?
Nu cine, ci ce! Îți lipsește puțină grăsime pentru fericire! Ești slabă de-ți bate vânt, semn că nu te-ai hrănit cu prăjituri la copilărie.
Nici discuția cu ele n-a avut rezultat. Și-a promis să nu-și mai bată capul. Dar gândul iar a revenit.
Doar asta-mi lipsea Motanache!, a șoptit făcând haz de necaz. Dar dacă?! Poate chiar el îmi lipsea pentru fericire? Om vedea…
*****
De când Motanache a intrat temporar în viața ei, a trecut luna pe negândite.
Nimeni nu l-a vrut. Și Mădălina se întreba de ce, din peste o mie două sute douăzeci și opt de oameni care-l apreciaseră online, nimeni nu l-a dorit?
Dar după 30 de zile, parcă a început să înțeleagă.
Într-o lună, s-au întâmplat o mie de lucruri. Dacă s-ar apuca să povestească tot, ieșea un roman în patru volume, Război și pace varianta cu Motanache.
Dar, pe scurt, locatarul ei blănos s-a dovedit istet.
Dintr-o privire pricepea că trebuie să-și lase canapeaua în pace, când Mădălina îl certa a zecea oară.
A încercat chiar să devină designer de interior: de la el a schimbat patru rânduri de perdele, iar apoi a ajuns la concluzia că nu-s bune deloc.
Nemaidând roade design-ul, s-a apucat de gastronomie chef de apartament. A gustat din tot ce era pe masă: murături nu i-au plăcut, cartofii fierți i-a scuipat, ciupercile le-a ignorat.
Mai bine rămâne la meseria de aducător de bucurie.
Pentru el, fericirea era să alerge de colo-colo, să se bage unde nu trebuie și să-și plimbe coada peste tastatura Mădălinei. Pentru ea, era să doarmă măcar odată de la cap la coadă noaptea și să termine un set de poze.
Se pare că undeva sus, cineva a decis că e prea liniștită viața Mădălinei. Așa că Motanache a venit să-i deranjeze tihna.
Când se așeza să se odihnească, apărea el, cu ochii rotunzi: Te joci cu mine? Urma un festival de năzdrăvănii fără poveste.
Acum, înțelegea și ea mai bine reacția vecinei Ecaterina, deși nu-i aproba deloc fapta. N-ar fi putut niciodată să dea așa pisoi afară.
Și totuși, ceva bun se găsea.
În primul rând, nu mai avea timp să-și pună întrebări existențiale. Devenise ocupată cu Motanache.
Apoi, făcea curat cu eficiență maximă. Nu pentru că era mai puțină mizerie, ci pentru că trebuia să se miște repede, înainte să se trezească pisoiul și să înceapă haosul.
Și câte momente frumoase a trăit! I-au ajuns pe viață.
S-a bucurat, ca orice mamă, la primul drum singur la litieră, chiar dacă înainte îl purta acolo în brațe, la orice oră una noaptea, trei și patruzeci, cinci dimineața.
El o trezea, ea îl plimba. Acum, totul s-a schimbat. Nimeni nu a văzut, dar Mădălina efectiv plângea de bucurie: somnul câștigat era neprețuit.
Bine, Motanache mai avea și alte obiceiuri: adora să se joace cu veioza de pe perete noaptea. Pornit, oprit, pornit, oprit.
Până la urmă, a dat-o jos și a depozitat-o lângă perdele (de care s-a lipsit tot el).
A văzut multe, poate ca toți oamenii cu animale. Și s-a obișnuit.
După o lună, a realizat ceva uimitor: nu Motanache stă la ea, ci ea vine mereu în vizită la el. De fapt, așa era. Ziua era la muncă, Motanache șef de apartament. Seara, el o întâmpina la ușă, dimineața, o petrecea.
Și a mai realizat ceva. Nu trebuie să caute mâini bune pentru Motanache, pentru că deja el e cu adevărat acasă. Ea e acea stăpână iubitoare, răbdătoare, cu mâini blânde, dornică să-i suporte toate năzdrăvăniile.
Să se trezească și la 3 noaptea ca să joace pititea sau fotbal cu cel mai pufos motan.
Să-l mângâie până adoarme, tolănit pe o parte de pat disproporționat mare pentru el.
Da, e gata, și nu regretă nimic. Fiindcă îl iubește. Fiindcă nu ai cum să nu-l iubești.
Iar Motanache o iubește în felul lui…
Nu o mai trezește dimineața, ca să fie odihnită pentru o nouă zi de lucru.
Doar se așează lângă ea, în margine, și așteaptă.
Tace. Deși, uneori, privirea lui spune: Cât mai dormi, stăpână? Mi-e dor de tine….
