Nu puteam să-l las acolo, mamă, a șoptit Nicuță. Înțelegi? Nu puteam.
Aveam paisprezece ani și simțeam că lumea întreagă era împotriva mea. Sau, mai degrabă, nimeni nu voia să mă înțeleagă.
Iar nebunul ăsta! bombănea tanti Iuliana de la scara a treia, grăbindu-se să treacă pe partea cealaltă a curții. Crescut doar de mamă, vezi? Iată ce iese!
Nicuță mergea cu mâinile băgate în buzunarele blugilor rupți și se prefăcea că nu aude. Dar auzea, mereu.
Mama era la serviciu iar până târziu. Pe masa din bucătărie, o notă: Chiftelele sunt în frigider, încălzește-le. Și liniștea. Mereu liniște.
Acum venea de la școală, unde profesorii iarăși au discutat cu el despre comportament. Știa că toți îl vedeau ca pe o problemă. Știa. Ce să facă, însă?
Auzi, băiete! l-a strigat nea Vasile, vecinul de la parter. Ai văzut un câine șchiop prin curte? Ar trebui alungat.
Nicuță s-a oprit. S-a uitat cu atenție.
Lângă tomberoane era într-adevăr un câine. Nu un cățel, ci un dulău roșcat, cu pete albe. Stătea nemișcat, doar ochii îi urmăreau pe oameni ochi de-o istețime aparte, dar triști.
Să-l alunge careva! a adăugat și tanti Iuliana. E bolnav, sigur!
Nicuță s-a apropiat. Câinele nu s-a mișcat, doar a dat slab din coadă. Pe lăbuța din spate, o rană urâtă, sângele uscat.
Ce te holbezi? a spus cârcotaș nea Vasile. Ia o bâtă și gonește-l!
Atunci, ceva în sufletul lui Nicuță s-a frânt.
Să vă văd că-l atingeți! a răspuns el apăsat, apărând câinele. Nu face rău nimănui!
Uite-l pe apărătorul animalelor! s-a mirat nea Vasile.
Și o să-l apăr! Nicuță s-a așezat lângă dulău, i-a întins cu grijă mâna. Câinele i-a adulmecat degetele și i-a lins palma, timid.
Nicuței i-a fost cald în piept. Prima dată după multă vreme, cineva l-a privit cu bunătate.
Hai, i-a șoptit el câinelui. Hai cu mine acasă.
Ajuns acasă, i-a pregătit culcuș din gecile vechi, într-un colț de cameră. Mama era la muncă până seara, nimeni nu avea să-l certe pentru mizerie.
Rana arăta rău. Nicuță a intrat pe internet, a găsit articole despre primul ajutor la animale. Citea, se chinuia cu termenii medicali, dar ținea minte fiecare detaliu.
Trebuie spălat cu spirt, mormăia el, căutând în dulăpiorul cu medicamente. Cu tinctură, apoi să pun bandaj. Dar încet, să n‐aibă dureri.
Câinele stătea cuminte, îi dădea lăbuța cu încredere. Îl privea recunoscător, așa cum nimeni nu-l mai privise pe Nicuță de mult.
Cum să te cheme? atunci când îi bandaja lăbuța. Ești roșcat. Să te numesc Roșcatu?
Câinele a lătrat discret parcă era de acord.
Seara a venit mama. Nicuță se pregătea de ceartă, dar mama a privit pe Roșcatu, a pipăit bandajul.
Singur ai pus bandajul? a întrebat ea, încet.
Singur. Am citit pe net cum se face.
Și cu ce îl hrănești?
O să mă descurc.
Mama s-a uitat lung ba la fiu, ba la câinele ce-i lingea mâna cu încredere.
Mâine mergem la veterinar, a decis ea. Vedem ce-i cu lăbuța. Iar nume i-ai dat deja?
Roșcatu, a spus Nicuță, luminându-se la față.
Prima dată, după luni de neînțelegeri, nu mai era niciun zid între ei.
A doua zi, Nicuță s-a trezit cu ora mai devreme. Roșcatu încerca și el să se ridice, plângând de durere.
Stai cuminte, i-a spus băiatul. Îți aduc apă și ceva de mâncare.
În casă nu avea hrană de câini. I-a dat ultima chiftea, a muiat pâinea în lapte. Roșcatu mânca cu poftă, dar cu grijă, să nu risipească nimic.
La școală, Nicuță nu s-a mai certat cu profesorii. Se gândea la un singur lucru ce face Roșcatu? Sufere? E singur?
Azi ești altfel, a remarcat diriginta.
Nicuță doar a ridicat din umeri. Nu avea chef de explicații ar fi râs de el.
După ore, a alergat acasă, ignorând privirile răutăcioase ale vecinilor. Roșcatu l-a întâmpinat vesel, deja putea să stea în trei labe.
Ei, prietene, te plimbi? i-a pus zgardă și lesă improvizată dintr-o sfoară. Dar cu grijă la lăbuță!
În curte a fost spectacol. Tanti Iuliana, văzându-i, aproape s-a înecat cu semințe:
Ăsta chiar l-a adus în casă! Nicuță! Ai înnebunit?!
Și ce-i cu asta? i-a răspuns calm băiatul. Îl tratez. O să se însănătoșească.
Îl tratezi?! s-a apropiat vecina. Și cu ce cumperi medicamente? Furi de la mama?
Nicuță a strâns pumnii, dar s-a abținut. Roșcatu s-a lipit de el, simțea tensiunea.
Nu fur. Folosesc banii mei. I-am strâns de la pachetul de mic dejun, a spus, încet.
Nea Vasile a clătinat din cap:
Băiatule, știi că e o viață pe care o iei în grijă? Nu jucărie. Trebuie hrănit, tratat, plimbat.
De atunci, fiecare zi începea cu plimbare. Roșcatu se vindeca repede, alerga, deși șchiopăta un pic. Nicuță îl învăța comenzi, cu răbdare, ore întregi.
Șezi! Bravo! Dă laba! Așa!
Vecinii priveau de la distanță. Unii se mirau, alții zâmbeau. Dar Nicuță nu vedea decât ochii credincioși ai lui Roșcatu.
S-a schimbat. Nu peste noapte, ci treptat. Nu s-a mai certat, a început să facă ordine, să învețe mai bine. Avea un scop. Și era doar începutul.
După trei săptămâni, s-a întâmplat ce-i era cel mai frică.
Venea cu Roșcatu de la plimbarea de seară, când din spatele garajelor a apărut o haită de căței vagabonzi. Vreo cinci-șase, flămânzi, cu ochi aprinși. Șeful haitei, un dulău negru, s-a repezit în față.
Roșcatu s-a retras instinctiv după Nicuță. Încă nu putea să fugă. Ceilalți simțeau slăbiciunea.
Înapoi! a strigat Nicuță, fluturând lesa. Plecați!
Haita nu s-a dat bătută. Îi înconjura. Dulăul negru mârâia tot mai amenințător, pregătindu-se de atac.
Nicuță! de undeva de sus s-a auzit strigătul unei femei. Aleargă! Lasă câinele și fugi!
Era tanti Iuliana, apărută la fereastră. Lângă ea, alte fețe de vecini.
Băiete, nu te face erou! striga și nea Vasile. E șchiop, n-o să scape!
Nicuță s-a uitat la Roșcatu. Acesta tremura, dar nu fugea. Se lipea de picior, gata să împartă orice soartă.
Dulăul negru a sărit primul. Nicuță s-a apărat cu mâinile, dar lovitura a venit în umăr. Dinții au rupt geaca și pielea.
Dar Roșcatu, deși bolnav, deși speriat, a sărit să-și apere stăpânul. S-a agățat de piciorul dulăului, cu toată forța.
A început învălmășeala. Nicuță lovea cu pumnii și picioarele, încerca să-l protejeze pe Roșcatu. Lua mușcături și zgârieturi, dar nu ceda.
Doamne, ce-i aici! țipa tanti Iuliana. Vasile, fă ceva!
Nea Vasile cobora în fugă scările, apuca o bâtă, o țeavă, ce găsea.
Ține-te, băiete! striga el. Vin să te ajut!
Nicuță abia mai rezista, când a auzit glas cunoscut:
Dați-vă la o parte!
Era mama. A venit în fugă cu o găleată cu apă și a aruncat peste haită. Câinii au sărit, răgăind.
Vasile, ajută! a strigat ea.
Nea Vasile a venit cu bâta, alți vecini au coborât. Cățeii au văzut că nu pot și au fugit.
Nicuță zăcea pe asfalt, strângând la piept pe Roșcatu. Amândoi însângerați, amândoi tremurând. Dar vii. Întregi.
Băiatul meu, a îngenuncheat mama lângă el, îi privea rănile. M-ai speriat de moarte.
Nu puteam să-l las, mamă, șoptea Nicuță. Înțelegi? Nu puteam.
Te înțeleg, a spus ea, încet.
Tanti Iuliana a venit în curte, s-a apropiat. Se uita la Nicuță de parcă-l vedea prima dată.
Băiete, spunea cu voce tremurată. Puteai să mori. Pentru un câine.
Nu pentru un câine, a intervenit nea Vasile. Pentru prietenul său. Știi diferența, Iuliana?
Vecina a dat din cap, cu lacrimi curgând pe obraji.
Hai acasă, a spus mama. Trebuie să dezinfectăm rănile. Și pe Roșcatu.
Cu greu, Nicuță s-a ridicat, a luat dulăul în brațe. Roșcatu scâncea, dar dădea din coadă slab era fericit că stăpânul era lângă el.
Stați, i-a oprit nea Vasile. Mâine mergeți la veterinar?
Mergem.
Vă duc eu cu mașina. Și plătesc tratamentul că e câine viteaz.
Nicuță s-a uitat mirat la vecin.
Mulțumesc, nea Vasile. Dar pot singur.
Nu te contrazice. O să muncești și dai banii înapoi. Până una-alta… i-a bătut pe umăr. Suntem mândri de tine. Nu-i așa?
Vecinii au dat din cap, tăcuți.
A trecut o lună. Era o seară obișnuită de octombrie, iar Nicuță venea de la cabinetul veterinar, unde ajuta voluntarii în weekend-uri. Roșcatu alerga lângă el lăbuța era vindecată, abia se mai simțea șchiopătarea.
Nicuță! l-a strigat tanti Iuliana. Stai puțin!
Băiatul s-a oprit, pregătit să fie moralizat. Dar vecina i-a întins o sacoșă cu mâncare pentru câini.
E pentru Roșcatu, a spus ea rușinată. E bun, scump. Ai grijă de el…
Mulțumesc, tanti Iuliana, a răspuns Nicuță, sincer. Avem, totuși. Acum muncesc la cabinet, doamna doctor Ioana Dinu mă plătește.
Ia oricum. O să-ți prindă bine altădată.
Acasă, mama gătea de seară. Când l-a văzut, a zâmbit:
Cum merge la cabinet? E mulțumită de tine doamna Dinu?
Zice că am mâini bune, și răbdare. Nicuță a mângâiat pe Roșcatu. Poate mă fac veterinar. Chiar mă gândesc.
Și școala?
Bine. Chiar și profesorul de fizică mă laudă acum. Zice că sunt atent.
Mama a încuviințat. Într-o lună, fiul ei nu mai era același: nu mai era obraznic, ajuta în casă, saluta vecinii. Dar cel mai important, avea un țel. O speranță.
Știi, i-a spus ea, mâine vine Vasile. Vrea să-ți propună altă slujbă. Cunoaște pe cineva la o canisă, caută ajutor.
Nicuță s-a luminat:
Chiar? Pot să-l iau pe Roșcatu cu mine?
Cred că da. Acum e aproape ca un câine de serviciu.
Seara, Nicuță stătea în curtea blocului cu Roșcatu. Repetau comanda pază. Câinele asculta, privea stăpânul cu ochii lui devotați.
Nea Vasile s-a așezat lângă el pe bancă.
Mâine mergi la canisă?
Merg. Cu Roșcatu.
Atunci culcă-te devreme. Ziua va fi grea.
După ce a plecat nea Vasile, Nicuță a mai stat puțin. Roșcatu și-a pus botul pe genunchii lui, oftând liniștit.
Se găsiseră unul pe celălalt. Și nu aveau să mai fie vreodată singuri.
