Jurnal personal, ziua 17, august
Uneori, prețul vindecării nu înseamnă deloc bani. Povestea mea de azi s-a întâmplat într-un sătuc pierdut printre dealurile înverzite ale Moldovei, unde nu ajungi cu mașina, ci doar urmând cărări înguste printre livezi și păduri. Acolo trăiește un băiat despre care toți spun că face minuni. Se spune că poate ridica din pat și cel mai bolnav om dar prețul ajutorului său îi sperie pe cei mai bogați oameni ai acestor ținuturi.
Azi la poarta casei noastre de lut, veche și șubredă, a apărut o femeie elegantă, într-un scaun cu rotile strălucitor, mai scump decât toată gospodăria noastră la un loc. În mâinile ei tremurau un plic gros, plin cu bancnote noi de 1000 lei moldovenești. Disperată și furioasă, mi-a întins plicul:
**Ia! Sunt aici cincizeci de mii de lei moldovenești,** mi-a spus printre dinți. **Fă-mă să merg!**
Eu nici nu m-am uitat la bani. Gândul meu era la mama, care pe prispa din spate, gârbovită și cu mâinile crăpate, căra singură un braț întreg de lemne pentru iarnă. Am împins plicul deoparte, cu blândețe dar clar:
**Darul meu nu se vinde pe hârtie,** am spus apăsat. **Ceea ce fac, fac pe trudă.**
Femeia s-a înroșit de nervi. S-a uitat la picioarele ei neputincioase și la scaunul scump, de parcă aproape se sufoca.
**Tu ești nebun? Eu nu pot NIMIC!** a izbucnit. **N-am mai umblat de trei ani!**
M-am apropiat de ea, până când ochii noștri s-au întâlnit. I-am simțit lăcomia, orgoliul, toată viața trăită doar pentru ea însăși, folosindu-se de ceilalți.
**Atunci ai să târăști, până ai să înveți,** i-am șoptit.
Am pocnit din degete și dintr-o dată a tresărit. Picioarele i s-au zvârcolit singure cu putere, trăgând de roata scaunului, iar scaunul s-a răsturnat, aruncând-o direct în colbul curții.
Am privit-o cum zăcea acolo, în pulbere și noroi, răvășită și umilită. Fără să spun altceva, i-am arătat cu capul spre un buștean căzut din grămada mamei.
**Vrei să mergi? Ajut-o pe mama să ducă lemnele în casă,** am spus sec.
**Nu pot! Nu e omenește!** a plâns ea.
Dar de fiecare dată când voia să renunțe, picioarele i se umpleau de o zvâcnire dureroasă, forțând-o să se miște. Nu avea de ales s-a apucat cu unghiile de pământul tare și s-a târât mai departe. Ore întregi, udă de sudoare și lacrimi, a tras bușteanul acela blestemat. Rochia ei scumpă s-a rupt, mâinile fine i s-au făcut numai sânge și noroi.
La lăsarea serii, după ce ultimul lemn a ajuns la sobă, m-am apropiat de ea. Femeia abia respira, prăbușită pe podeaua casei, fără urmă de trufie doar oboseală și o liniște ciudată.
**Ridică-te,** i-am spus încet.
**Nu pot** a șoptit.
**Ai făcut ceea ce nu credeai. Ai uitat cine ai fost și-ai învățat ce-i greul.**
I-am întins mâna. S-a ținut de mine și, minune!, a simțit sprijin. Mai întâi tremurând, apoi cu hotărâre, s-a ridicat. După trei ani, stătea iarăși pe picioarele ei.
S-a uitat la plicul plin de bani, aruncat în colb. Acum, banii aceia nu mai valorau nimic pentru ea.
**Picioarele te ascultă doar după ce cunoști greutatea pământului,** i-am spus, plecând spre casă. **Mergi. Și nu uita, viața n-o poți cumpăra.**
Femeia a făcut primul pas pe cărarea dintre dealuri. Mergea încet, simțind fiecare piatră, și pentru prima dată în viață, era cu adevărat bogată.
