NU POT FĂRĂ TINE.
— Urăsc! — singurul gând care-i răsuna în minte Ancutei era acesta: urăsc! Urăsc tot!
Alerga pe trotuar, orbă de lacrimi și ploaie. Picăturile nu doar că inundau străzile, ci pătrundeau și în sufletul ei, impunându-i legile lor. Ploaia voia să-i spună că trebuie să treacă peste iluzii, să se ridice din greșeli și să meargă mai departe. Oare nu cumva, după cea mai cumplită furtună, soarele tot răsare la fereastră?
Ploua și-n Chișinău, dar Ancuta nu voia să asculte. „Tocmai mi-am udat pantofii! Merit!” se enerva ea. „Măcar voi bea un ceai cald acasă. Nu mai am nicio grabă…” Un mieunat sub tufișuri o opri.
— Cine ești? — sări înspăimântată.
Sub un arbust, un pisoi mic și sur plângea. În alte vremuri, ar fi trecut pe lângă el. Dar nu acum.
— Hai cu mine. Ești la fel de singur ca mine — îl cuprinse în brațe, simțindu-i căldura.
— Vă prezint noul nostru contabil — zise șeful, introducându-l în birou.
Ancuta întâlni privirea lui Andrei. Ochii lui gri o orbită. Nu-i vedea culoarea, forma sau adâncimea — se scufunda în ei. I se păru că se uită într-o oglindă. Nu-i reținu chipul, doar privirea. Simți cum i se înmoaie genunchii.
— Bună! Sunt Ancuta Popescu — șopti ea.
— Andrei Mihăilescu — răspunse el, vocea lui joasă făcând-o să tresară. Sunetul îi mângâia obraji, pătrundea în piept, devenea ecoul gândurilor ei. De fiecare dată când vorbea, zâmbetul îi scăpa de sub control.
— Mă port ca o adolescentă! — se mustra, cu obrajii în flăcări.
Dar azi Ancuta dădu cererea de demisie. Strânse lucrurile și plecă fără să se uite înapoi.
— Ce ochi! — se minună Andrei când o zări prima oară. Nu vedea altceva. În încăpere erau doar ei.
Zilele treceau. Când mâinile li se atingeau, scânteia le străbătea trupurile. Ancuta se retrăgea, temându-se de focul ce-o ardea. Andrei înțelese și se feri, dar tot îi dorea apropierea.
Odată, atingând mouse-ul, degetul lui atinse mâna ei. Tresăriră amândoi.
— Să nu bănuiască nimic — speră el, retrăgându-se. Simțea că, la fiecare atingere, inima îi zbura.
Erau oglinda unul altuia. Ancuta îi ghicea cuvintele, simțea privirea lui chiar și când nu o vedea. Știa când suna el.
Trei ani. Andrei tot amâna. Ancuta aștepta.
— Poate nimic nu va fi ca în vis — se îndoia el.
Într-o seară, ploaia bătea în geam. Ancuta mângâia pisicul adormit, învelită în halatul ei roz. Un sunet la ușă o trezi.
— Ancuta, știu că ești acasă! Deschide! — vocea lui Andrei tremura.
Îl văzu uda până la os, cu buzele albite de emoție.
— Nu pot fără tine! De ce ai plecat? Știu că și tu suferi. Nu mai suntem copii. Vreau să-ți ating gândurile, nu doar talia. Iartă-mă că am întârziat — ochii lui spuneau tot ce cuvintele nu-au putut.
Mâinile li se împleticiră. Ce va fi mai departe?
Cred că va fi bine. După furtună, mereu răsare soarele. Poate ar trebui să le mulțumim ploii pentru asta?
