Nu poţi să mai locuieşti aici, nu eşti nimic pentru noi aud cum fiica soţului meu, cu vocea lui de tunet, îşi explică fratelui că trebuie să mă dea afară din casa în care am trăit ultimii cincisprezece ani.
Stai, Mărioară. Nu e aşa simplu. Unde va merge mătuşa Tămăra acum? spune Iurian, fiul soţului meu, pe care l-am considerat întotdeauna mai omenie şi mai cinstit decât sora lui. După o jumătate de decadă de căsnicie cu bărbatul meu, am reuşit să văd ceva.
Tocmai mia pierdut soţul. Copiii lui de la primul mariaj au sosit din Iaşi, iar primul lucru pe care lau făcut a fost să se apuce de împărţirea moştenirii. În principiu, averea nu e mică: casă, livadă, garaj, maşină.
Nu pretindeam nimic, dar, să fiu sinceră, nu mam aşteptat să fiu şiştuită din casă aşa de repede.
Lam întâlnit pe Paul când eram deja la o vârstă înţeleaptă, fiecare cu căsnicii eșuate în spate şi copii crescuţi. Eu aveam două fete, el avea o fiică şi un fiu.
Tocmai sărbătoream cea dea cincea decenă a vieţii mele şi dăduse pe fiica cea mare în căsătorie. Ea adusese acasă ginerele, iar lângă noi încă mai sta şi fiica mai mică, necăsătorită. Nu îmi venea să cred cum se va ţine totul, căci locuinţa noastră era mică.
Apoi, aproape imediat, lam întâlnit pe Paul, cu cinci ani mai în vârstă decât mine, care trăia singur de multă vreme. Copiii lui erau deja adulţi, căsătoriţi, iar el le asigurase un cămin, pentru că în tinereţe deţinea funcţii de conducere şi câştiga bine.
Pe scurt, Paul nu a stat pe gânduri şi mia propus să mă mut la el. Mam gândit mult şi am răspuns: de ce nu? Era un om bun, un partener plăcut, şi mă trata cu respect.
Mam mutat la casa lui de la ţară, în jurul satului Bălţi. Am trăit amândoi în armonie; el avea livadă, găini, iepuri, iar pentru o vreme am ţinut şi vacă şi porc.
Copiii veneau adesea la noi, atât ai mei, cât şi ai lui, şi îi primeam mereu cu braţele deschise, fără să le trimitem acasă cu mâinile goale, mereu cu sacii încărcaţi de lucruri de casă.
Cu Paul nu am fost niciodată căsătoriţi pe hârtie; la început tot am vorbit să ne înscriem, dar apoi am hotărât că un sigiliu în paşaport la vârsta noastră nu e prea important.
Aşteptă, au fost cincisprezece ani de vis, pe care iam petrecut împreună şi nu regret niciunul.
În tot acest timp, fiica mea mai mică sa căsătorit şi, la o întâlnire cu sora mai mare, sau certat că cine are dreptul să păstreze apartamentul. Fiica mare, care locuia deja în el, nu voia să împartă cu sora şi să o lase să intre cu soţul ei, așa că a plătit un despăgubire în lei fiicei mai tinere, crezând că aşa se rezolvă totul.
Dar acum un an, fiica mai mică sa despărţit de soţ şi, cu copilul pe braţe, sa întors acasă. Fiica mare nu e încântată, iar certurile au revenit.
Încă speram că se vor împăca şi că vor trăi din nou împreună, dar până acum nu sa întâmplat.
Acum, pe lângă pierderea soţului, trebuie să mă întorc la casa mea. Dar ştiu că acolo, fără mine, tot e strâmt.
Tătico Tămăra, dacă vrei, poţi să rămâi aici până nu găsim cumpărători mia propus Iurian în dimineaţa următoare.
Mam bucurat de oferta lui generoasă, dar a intervenit şi Mărcela, care a precizat condiţiile în care pot sta trebuie să continui să administrez gospodăria, dar de acum singură.
Aşa că, în esenţă, devin o forţă de muncă gratuită pentru ei, în schimb să nu plătesc chirie?
Nu ştiu, nu-mi place ideea, căci la ţară trebuie să lucrezi în jurul livadelor şi al animalelor, şi eu nu mai sunt tânără; am şaizecişicinci de ani.
Mă aflu întro dilemă. Nu ştiu ce să fac: să rămân aici şi să fiu slujitoarea copiilor lor, care mă pot da afară de îndată ce găsesc cumpărători, sau să mă întorc la apartamentul de la copii, care, apropo, este încă în numele meu pe acte. Dar ştiu că şi acolo nu sunt necesară.
Ce să fac? Poate altcuiva îi apare mai clar drumul?
Prieteni, dacă vă place să citiţi și alte poveşti ale noastre, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri. Ele ne încurajează să scriem mai departe!
