– Iar cheltuiești fără măsură!
Ana oftă. Aproape fiecare conversație cu soțul ei începea cu această replică în ultima vreme, de câte ori îi arăta vreo achiziție nouă. În zilele recente, ea se abținuse să mai etaleze în fața lui Andrei orice obișnuință – fie că era vorba de un pulover, pantofi sau geantă. Dar bărbatul observa mereu noutățile din garderoba ei și găsea motive de ceartă.
Obiectiv, nu avea de ce s-o critice. Ana câștiga la fel de mult ca el, amândoi încasând salarii apropiate și contribuind egal la bugetul familiei. Andrei nu putea pretinde că o întreține sau că investește mai mult în cheltuielile comune. Totuși, fiecare cumpărătură a Anei îl irita inexplicabil.
Ea nu înțelegea de ce. Familia nu ducea lipsă – rata la bancă era plătită la timp, își permiteau vacanțe în străinătate, iar după toate cheltuielile rămâneau cu suficienți bani pentru mici plăceri. Dar soțul ei devenise brusc zgârcit. Ana se întreba ce se ascundea în spatele schimbării lui. Se cunoșteau de la facultate, dragostea lor crescuse treptat, iar acum erau căsătoriți de cinci ani. Până nu demult, totul părea armonios.
Andrei lucra într-un birou notarial, iar Ana era contabilă la o agenție imobiliară. Programul încărcat le amâna planurile de a avea copii, deși ambii aveau aproape treizeci de ani. Părinții nu pierdeau ocazia să le reamintească:
– Anuțo, nu mai amâna! – o sfătuia mama ei, Elena, o femeie energică care alerga dimineața prin parc. – La vârsta ta, sarcina poate fi riscantă!
Elena o înfiasese pe Ana la treizeci și trei de ani, fapt pe care fata îl invoca mereu. Dar mama răspundea, făcând semnul crucii:
– Am avut noroc. Dar tu nu te baza pe noroc!
Părinții lui Andrei nu erau mai puțin insistenți:
– Aveți apartament, mașină, slujbe bune – îl îndemna tatăl său. – Lasă femeia acasă să nască!
– Nu fi așa! – intervenea soția lui, în aparență indignată. – Dar, Andrei, grăbește-te! Vrem nepoți!
Timpul trecea, iar familia învăța să trăiască cu presiunile așteptărilor. Până când mama Anei, Elena, începu să se prefacă bolnavă. Renunțase la dansurile populare și se plângea că nu mai poate găti. Tatăl ei tăcea, aprobând din cap doar când era întrebat direct.
Ana știa că era o minciună. Elena era sănătoasă, mânca cu poftă sarmale sau ciorbă de burtă, iar la sosirea fiicei, masa era întotdeauna plină.
– Crezi că o să mor înainte să-mi știu nepoții? – o întreba Elena cu un oftat teatral.
Andrei, ascultându-i pe amândoi, o mângâia pe Ana:
– Nu-i lua în seamă. Știm ce facem.
Cu adevărat, ei hotărâseră să aștepte încă un an. Ana voia să-și completeze vechimea în muncă pentru a-și păstra postul după concediul de maternitate. Dar părinții nu erau la curent cu planurile lor.
Totul părea controlabil până când Andrei începu să o mustre constant pe Ana pentru cheltuieli. Ea verifică istoricul contului – totul era normal. Într-o dimineață de duminică, întrebă direct:
– Ce se întâmplă?
Andrei mărturisi, jenat:
– Mama tot îmi spune să economisim pentru copii…
Ana râse, înțelegând manevra:
– Așa ne forțează mâna! Să le spunem planurile noastre.
– Bine – aprobă el, sărutând-o pe frunte.
A doua zi, invitară părinții la ceai. Ana pregăti cozonac și fursecuri cu gem. La masa plină, explicară calm că voiau să aștepte un an. Protestele fură zgomotoase, dar perechea rămase fermă. În cele din urmă, părinții înțeleseră – măcar pe jumătate.
– O să vă sunăm când vom fi gata – le promise Ana, închizând ușa după ei.
Andrei o strânse în brațe, iar ea simți că viața lor, în sfârșit, le aparținea din nou.
