Nu număra banii altora
– Iar ai cheltuit prea mult!
Ana oftă. Aproape fiecare discuție cu soțul începea în ultima vreme cu un reproș de genul acesta ori de câte ori îi arăta vreo achiziție nouă. Recent, Ana a încetat să se mai laude în fața lui Dinu cu orice lucru nou, fie că era un pulover, pantofi sau o poșetă. Însă soțul, desigur, nu putea să nu observe noile lucruri din garderoba ei. Și să se certe.
De fapt, nu avea motive obiective să o acuze pe Ana. Câștiga la fel de mult ca și soțul, iar contribuția la bugetul familiei era egală de ambele părți. Dinu nu putea să spună că o întreține pe soție sau că cheltuiește mai mult decât ea pentru cheltuieli comune. Totuși, în ultima vreme, fiecare achiziție nouă a Anei îi provoca nemulțumire.
Ana nu putea înțelege de ce. Familia nu avea lipsuri – își plăteau liniștiți ipoteca, își permiteau o vacanță frumoasă de vară, iar după toate cheltuielile lunare rămâneau destui bani pentru mici plăceri, cum ar fi haine noi. Dar, dintr-odată, soțul a început să fie zgârcit. Ana s-a tot întrebat ce ar putea fi cauza. Ea și Dinu se cunoșteau de mulți ani – încă de pe vremea când erau la facultate, iar simpatia lor se transformase treptat în afecțiune și, în cele din urmă, în dragoste. S-au căsătorit imediat după absolvire și de cinci ani erau căsătoriți. Într-o căsnicie fericită – până de curând.
Dinu lucra într-o firmă de avocatură, se ocupa de drept civil și avea mari speranțe – lumea spunea că în curând va deveni partener. Ana lucra într-o agenție mare de imobiliare, se ocupa de contabilitate. Programul ambilor nu le permitea încă să se gândească la un copil – deși aveau deja douăzeci și nouă de ani. Și părinții ambilor le sugeraseră de mai multe ori că ar fi timpul să se gândească la copii.
– Ana, nu mai amâna, – îi spunea mamei sale, Vera, o femeie micuță și sportivă. – E riscant să naști târziu, copilul poate avea probleme de sănătate.
Vera o născuse pe Ana la treizeci și trei de ani, iar fiica îi reamintea frecvent că nu avea niciun defect sau boală congenitală. La care Vera ridica din umeri:
– Am avut noroc. Dar nu mai amâna, mie mi-a mers bine, dar s-ar putea să nu ai același noroc! Întâmplarea e capricioasă.
De obicei scuipa superstițios peste umărul stâng sau își făcea cruce. Iar Ana ofta în sinea ei. Pentru că nu avea niciun rost să încerce să o convingă pe mama sa de altceva.
Părinții lui Dinu nu se lăsau nici ei mai prejos – în două voci îl asaltau pe fiul lor să le dea nepoți de jucat. Doi, ba chiar trei.
– Aveți de toate, – începea tatăl lui Dinu, – apartament, mașină, serviciu. Aveți bani. Hai, pune-o pe Ana să stea acasă și să facă copii! Femeile de aia sunt.
– Oh, nu-l presa! – completa soția lui, părând că e indignată. – Dar tot niște nepoți să ne mai înveselească, Dinu!
Timpul trecea. Ana și Dinu începuseră să se obișnuiască treptat cu aceste discuții, considerându-le inevitabile. Dar părinții tot nu se linișteau. Văzând că simplele avertismente nu duceau nicăieri și că tinerii căsătoriți încă nu se grăbesc să aibă copii, au adoptat o tactică mai activă.
Mama Anei, mereu energică și veselă, dintr-odată a început să „se simtă rău”. Renunțase la pasiunile ei, mersul nordic și înotul, iar la fiecare întâlnire cu fiica sa nu pierdea ocazia să îi povestească cât de greu îi era să facă și muncile casnice. Soțul Verei devenea tot mai tăcut, vorbind doar atunci când soția sa îi cerea să îi confirme cele spuse. Atunci el doar înclina ușor capul, privind în jos, și se întorcea, ca și cum nu-i făcea plăcere discuția.
Ana înțelegea foarte bine că totul era doar o înscenare și manipulare. Nu existau alte afecțiuni serioase, în afară de o ușoară tensiune arterială ridicată, la mama sa. Vera era de o sănătate de fier. Din tinerețe fusese sportivă, participase la competiții regionale și câștigase premii. La peste șaizeci de ani, figura sa nu se schimbase deloc. Ana nu-și amintea să fi fost mama sa bolnavă de altceva decât de o răceală banală, și chiar și aceea trecea ușor.
Așadar, discuțiile continue despre starea ei aparent jalnică de sănătate nu erau altceva decât un teatru. Ana vedea bine că mama ei arăta sănătos, mânca cu poftă prăjiturelele și salatele de legume preferate. Și când Ana venea în vizită, pe masă era întotdeauna o plăcintă cu carne și vreo supă complicată – bucatele pe care în mod sigur nu le-ar fi putut pregăti o femeie bolnavă și epuizată.
Dinu, ascultându-și soția cum se plângea de încercările stângace de manipulare ale mamei sale, doar zâmbea.
– Probabil că spune că va muri curând și nu va apuca să se joace cu nepoții, nu? – O îmbrățișa pe Ana, sărutând-o ușor pe tâmplă. – Nu pune la suflet, Ana. Vor să grăbească lucrurile. Dar noi deja am decis, nu?
Soții luaseră într-adevăr o decizie. Ana urma să mai lucreze un an – pentru a acumula suficientă vechime, care îi va fi utilă după concediul de maternitate dacă va dori un loc de muncă asemănător – și apoi urma să renunțe. Se va ocupa de sănătatea ei, va face toate investigațiile necesare pentru care nu avea timp. Și, împreună cu soțul ei, vor face un copil. Sau poate chiar doi.
Totuși, nu se grăbeau să-și informeze părinții despre planurile lor. Aceștia ar fi izbucnit cu „de ce așa târziu”, și Ana și Dinu nu doreau să trezească spiritele. Astfel că discuțiile despre viitorii copii aveau loc doar între ei doi.
Totul decurgea deci relativ normal, cu excepția tânguielilor mamei Anei despre starea sa aparent degradantă, până când Dinu a început să o acuze fără noimă de cheltuieli excesive.
Ana, pentru o vreme, nu și-a dat seama de ce se întâmplă. Mai apoi, s-a așezat și a început să-și analizeze cheltuielile în aplicația bancară de pe telefon. Poate chiar cheltuia mai mult pe sine, dar nu-și dădea seama? Iar Dinu, ca un soț grijuliu și un bărbat gospodăros, o avertiza despre asta?
Analiza cheltuielilor din aplicație a arătat că acestea erau la același nivel. Ana a pus deoparte telefonul și a început să reflecte. Așadar, nu aveau motive pentru reproșuri. Poate că Dinu avea ceva probleme la serviciu și se temea că vor avea lipsuri financiare?
Ana a decis să discute despre asta cu soțul ei. În weekend, când amândoi își pregătiseră cafeaua și stăteau pe canapea în sufragerie, și-a exprimat suspiciunile.
Dinu a dat din cap, punând deoparte ceașca de cafea pe jumătate rămasă.
– Nu, Ana, la serviciu totul e în regulă. Serios. Nu îți face griji pentru asta, nu aș ascunde așa ceva de tine.
– Atunci care e problema? – a întrebat Ana direct. – Uită, am analizat cheltuielile mele – nu au crescut.
I-a arătat telefonul și graficele din aplicația bancară. Dinu a răsfoit graficele și s-a încruntat.
– Luna trecută chiar ai cheltuit mai puțin, – a adăugat Ana, neînțelegând de ce soțul ei se încruntă. – Care e problema?
– E mama, – în sfârșit a recunoscut Dinu fără tragere de inimă. – Îmi tot repetă că trebuie să economisim, că altfel nu vom avea bani pentru copil, că trebuie să punem deoparte, iar voi tot cheltuiți…
– Deci e mama ta? – a spus Ana încet, începu să se lămurească cine era în spatele reproșurilor lui Dinu privind cheltuielile. – Mama ta îmi numără banii?
Soțul dădu din cap vinovat. Ana a vrut să se enerveze, dar în schimb a izbucnit în râs.
– Ce isteață! – a dat din cap Ana. – Înțelegi că mama ta ne-a presat astfel? Mai întâi să mă forțeze să economisesc, apoi să vină și să ne spună „uite, aveți economii, acum faceți copii”.
– Da, înțeleg, – a spus Dinu fără tragere de inimă. – Dar cum să-i explic asta?
– Nu există cum, – a ridicat din umeri Ana. A privit gânditoare ceașca ei de cafea. – Dinu, ce-ar fi să le povestim planurile noastre? Da, vor striga că întârziem lucrurile, dar le vom explica situația. Cu vechimea mea și altele. Cred că vor înțelege. Și dacă nu – în rău nu va evolua situația.
– Da, probabil… – a murmurat soțul.
– Mâine e duminică, îi chemăm la ceai și discutăm totul în familie. Bine? Fac eu ceva dulce. Părinții tăi iubesc biscuiții mei de casă, îi pot face.
– Hai să facem asta, – a îmbrățișat-o Dinu și, ca de obicei, i-a sărutat tâmpla. – Ai dreptate, e mai bine să le discutăm deschis decât să ne facem planuri pe ascuns.
