Am 62 de ani și de aproape patruzeci de ani predau literatura română la liceu, într-o mică localitate din inima Moldovei. Viețile mele curg după un ritual cunoscut: de pază pe coridor, ore de Eminescu sau Shakespeare, ceaiul călduț în fața lucrărilor care se adună munte pe biroul meu.
În fiecare decembrie, obișnuiesc să le dau elevilor mei un proiect: Interviu cu o persoană în vârstă despre cea mai vie amintire de sărbători. De obicei, reacția lor nu e prea entuziastă.
E genul de temă la care aproape toți strâmbă din nas.
Anul ăsta însă, după ce a sunat clopoțelul, blânda și tăcuta Ilinca s-a apropiat de catedră cu o foaie mototolită în mână.
Doamna Viorica, pot să vă iau eu interviul? mi-a cerut ea cu sinceritate.
Am zâmbit larg: Dragă, amintirile mele sigur nu-s extraordinare. Mai bine întreab-o pe bunica sau vreo vecină care a trecut prin vremuri agitate!
Dar ea n-a cedat deloc și a insistat cu mult curaj: Chiar la dumneavoastră vreau să ajung. Vreau să vă ascult povestea.
Privirea Ilincăi era hotărâtă; aproape că nu i-am putut refuza dorința.
Până la urmă am acceptat: Bine, mâine după ore, dar să nu mă întrebi de cozonacul cu stafide, că nu-l pot suferi! Ea a râs: E o înțelegere!
Nostalgia sărbătorilor
A doua zi, Ilinca a venit cu caietul și pixul, legănându-se timidă pe scaunul din fața mea.
Cum erau sărbătorile copilăriei dumneavoastră? a început ea.
Am povestit despre un cozonac nereușit, despre cum tata punea Fuego la radio și despre iarna când bradul nostru s-a inclinat de parcă se săturase de toate grijile.
Pot să vă pun o întrebare mai personală? a spus ea, jenată.
M-a întrebat dacă am avut vreo iubire tainică în timpul sărbătorilor, și mi-am dat seama că încă mai am răni neînchise în suflet.
Cu el… îl chema Dragoș. Eram niște copii cu vise mari, visam la ceva ce n-aveam habar că există.
Patruzeci de ani de căutări
Peste câteva zile, Ilinca a venit la mine, cu ochii licărind de emoție și cu telefonul în mână.
Doamna Viorica, cred că l-am găsit!
N-am știut despre cine vorbește.
Pe cine ai găsit, dragă? am întrebat eu.
Mi-a arătat un mesaj pe un grup de pe internet: Caut fata de care am fost îndrăgostit acum 40 de ani. O fotografie veche, cu o fată în palton albastru și cu zâmbet ciobit. Eram eu, la 17 ani.
Doriți să-i scriem? m-a întrebat cu blândețe.
N-am putut rosti niciun cuvânt. Parcă îmi bătea inima mai repede decât oricând.
Ilinca a spus că poate intermedia legătura și am simțit cum o rază de speranță mă străbate. După atâta vreme, Dragoș nu mă uitase; încă mă căuta.
Ne-am lăsat mesaje, ne-am povestit pe scurt viețile, și în cele din urmă am stabilit să ne întâlnim la o cafenea din Chișinău. M-am îmbrăcat cum simțeam că mă reprezint în prezent, fără fard sau pretenții.
Întâlnirea care mi-a schimbat viața
Când l-am revăzut, timpul îl schimbase, dar ochii îi rămăseseră la fel: calzi, senini și sinceri.
Viorica…, a spus cu glas tremurat. Pentru câteva clipe, trecutul și prezentul s-au întrețesut; am simțit că nu ne-am pierdut cu adevărat niciodată.
Am depănat amintiri, ne-am îmbrăcat rănile cu întâmplări, ne-am spus cum a fost să trecem prin viață fără să ne uităm. Și totuși, în sufletul fiecăruia, celălalt a rămas special.
Toți anii ăștia te-am purtat cu mine… i-am mărturisit.
În clipele acelea, parcă s-a aprins iar speranța. Ne-a fost refuzată povestea când eram tineri, dar viața ne-a oferit șansa să o rescriem, așa cum suntem astăzi.
Concluzie
Deși viața ne-a încercat, întâlnirea cu Dragoș mi-a arătat că speranța există întotdeauna. Oare nu asta e frumusețea vieții? Să ai șansa să începi din nou? Privesc acum spre viitor cu sufletul deschis și, pentru prima dată după mulți ani, abia aștept ce urmează să trăiesc.
