Am 62 de ani, iar de aproape patruzeci de ani predau limba și literatura română la liceu. Viața mea decurgea într-un ritm calm și cunoscut: de gardă pe coridor, Eminescu, ceai nu prea fierbinte și teancuri de compuneri de corectat.
În fiecare decembrie, le dau elevilor mei o temă: Interviu cu o persoană în vârstă despre cea mai vie amintire de sărbătoare. Niciodată nu sunt încântați de ea.
O temă pe care o consideră plictisitoare.
Anul acesta, însă, Raluca, o elevă cuminte și mai retrasă, a venit la mine după ceasul de pauză.
Doamna Ioana, pot să vă iau interviul? m-a întrebat, ținând în mână foaia cu tema.
Am zâmbit: Draga mea, amintirile mele nu au nimic spectaculos. Mai bine întreabă-ți bunica sau un vecin care a trecut prin vremuri mai palpitante!
Dar ea nu s-a lăsat. Eu vreau să vă ascult povestea. S-a uitat la mine cu ochi fermi și hotărâți.
Până la urmă am cedat: Bine, mâine după ore, dar dacă mă întrebi de cozonac cu stafide, să știi că am numai de criticat. A izbucnit în râs: În regulă!
Nostalgia sărbătorilor din copilărie
A doua zi, Raluca stătea față-n față cu mine în clasa goală, notițele deschise, balansându-se ușor pe scaun.
M-a întrebat: Cum arătau sărbătorile în copilărie la dumneavoastră?
I-am povestit de cozonacul ieșit prost, de cum tata asculta colinde la pick-up, de anul în care bradul aproape s-a răsturnat parcă obosit de toate.
Pot să vă pun o întrebare mai personală?
Când m-a întrebat dacă am avut vreodată vreo poveste de dragoste printre sărbători, am simțit cum o veche rană s-a redeschis în suflet.
Cu el, îl chema Marian. Eram tineri, visam amândoi la o lume pe care nu o puteam cuprinde cu mintea atunci.
Căutarea de 40 de ani
După câteva zile, Raluca a venit alergând la mine cu telefonul strâns în mână. Doamna Ioana, cred că l-am găsit pe Marian!
N-am crezut-o: Pe cine ai găsit?
N-a putut ascunde zâmbetul emoționat și mi-a arătat un anunț: Caut fata pe care am iubit-o acum 40 de ani… mi s-a strâns inima.
Pe ecran era o fotografie cu mine la 17 ani, cu palton albastru și dintele ușor strâmb.
Să-i scriu? m-a întrebat privindu-mă direct. Am amuțit și n-am găsit niciun cuvânt.
Când Raluca s-a oferit să ne pună în legătură, sufletul mi s-a umplut de speranță. Am înțeles atunci: Marian nu m-a uitat și a continuat mereu să mă caute.
În cele din urmă ne-am scris și am stabilit să ne vedem la o cafenea din centrul Chișinăului. Mi-am ales hainele cu grijă, să mă reprezinte așa cum sunt eu azi.
Întâlnire peste ani
Când l-am văzut, am recunoscut omul schimbat, dar ochii aveau aceeași căldură și sinceritate de demult. Ioana, mi-a spus, și atunci am înțeles că trecutul nu dispăruse între noi.
Am povestit despre cum am mers fiecare pe drumurile noastre, dar nu ne-am uitat niciodată cu adevărat. M-a privit blând: Ani de zile ai rămas cea mai importantă pentru mine.
În momentul acela, o nouă speranță s-a născut. Poate că destinul încă ne dă ocazia să scriem împreună o nouă poveste.
Gânduri de final
Chiar dacă am trecut prin greutăți, întâlnirea cu Marian m-a făcut să văd că speranța nu moare. Nu-i acesta rostul vieții să poți începe din nou? Sunt pregătit pentru ce va urma, cu bucurie în suflet, și aștept cu inima deschisă zilele ce vin.
