Nu, să nu vii acum, mamă, nu are rost. Gândește-te și tu… Drumul e lung, o noapte întreagă cu trenul, iar tu nu mai ești tânără. La ce bun atâta chin? Și e primăvară, cu siguranță ai mult de lucru în grădină pe la țară îmi spunea băiatul meu.
Dragul mamei, cum să nu vin? Nici nu mai țin minte când ne-am văzut ultima dată. Și tare aș vrea să-mi cunosc nora mai aproape, cum se cuvine, nu doar din povești i-am răspuns cu sinceritate.
Hai mai bine să facem așa, mamă: mai așteaptă până la sfârșit de lună, și venim noi toți la tine. Oricum se apropie Paștele și vor fi mai multe zile libere m-a domolit el.
Drept să spun, inima mi-era deja în drum, dar am crezut ce mi-a spus și am promis să nu mai plec nicăieri, să aștept acasă.
Dar n-a venit nimeni. De câteva ori am sunat eu, dar băiatul mi-a respins apelul. Mai târziu, m-a sunat el și mi-a spus că e foarte ocupat, să nu-l aștept.
Am rămas tare mâhnită. Mă pregătisem să primesc băiatul și pe nora. S-a însurat deja de jumătate de an, dar eu nici n-am apucat s-o cunosc pe noră.
Pe fiul meu, Cătălin, l-am făcut singură. Aveam deja 30 de ani, nu m-am măritat niciodată, așa că am vrut să am măcar un copil pentru sufletul meu.
Poate că e păcat, dar n-am regretat nicio clipă decizia mea, chiar dacă ne-a fost greu de multe ori supraviețuiam, nu trăiam. Am muncit mereu în mai multe locuri doar ca băiatul meu să aibă tot ce îi trebuie.
A plecat la studii în București. Ca să-l pot susține la început, am luat drumurile spre Italia la muncă ca să-i trimit bani pentru facultate și trai în capitală. Mă bucuram că inima de mamă putea să-l ajute.
Din al treilea an, Cătălin a început să muncească singur, să-și câștige banii lui. După ce a terminat facultatea și-a găsit de lucru și s-a descurcat pe picioarele lui.
Rar venea pe acasă, cam o dată pe an. Pe la București eu, rușine să zic, nici n-am fost vreodată.
M-am gândit că, atunci când o să se însoare, atunci mă duc cu siguranță. Chiar am început să pun deoparte bani pentru asta. Am strâns vreo 15.000 lei.
Când m-a sunat și mi-a spus, după mult așteptare, că se însoară, aproape că mi-a sărit inima din piept:
Mamă, dar nu veni acum, că ne căsătorim doar cu acte, nunta o facem mai târziu m-a prevenit repede.
Am înghițit în sec, dar n-aveam ce face. Pe noră, pe Bianca, mi-a arătat-o doar pe video. O fată frumoasă, se vedea de familie bună. Tatăl ei mare om de afaceri. Eu nu puteam decât să mă bucur că băiatul meu s-a realizat așa frumos.
A trecut timpul, dar nici nu-i venea să mă cheme, nici nu venea. Ardeam de dor de el și curioasă să-mi țin nora în brațe. Așa că, într-o dimineață, am strâns coșul cu bunătăți, mi-am copt singură pâine, am pus borcane de dulceață, murături și ceva legume de la țară, mi-am luat bilet la tren spre București și l-am sunat înainte să urc.
Vai, mămico, ce ți-a dat prin cap? Eu sunt la serviciu, nici nu pot să vin să te iau. Uite, aici ai adresa, ia un taxi mi-a zis Cătălin, ușor stânjenit.
Dimineața am ajuns în București, am chemat taxiul și m-am speriat de cât a costat. Dar orașul, văzut la prima oră, mi s-a părut un miraj clădiri ce răsăreau ca niște cozonaci pufoși, străzi ce se unduiau ca niște șerpi plini de lumină.
La ușă mi-a deschis nora. Nici nu a zâmbit, nici nu m-a îmbrățișat. M-a poftit, sec, în bucătărie. Cătălin deja era plecat la muncă.
Am început să scot merindea: cartofi, sfeclă, ouă, mere uscate, ciuperci murate, castraveți și roșii la borcan, câteva gemuri. Bianca doar se uita tăcută la toate, apoi mi-a spus că degeaba am adus, ei așa ceva nu mănâncă și nici nu gătește acasă.
Dar, ce mâncați voi atunci? am întrebat eu uluită.
Ne aduce zilnic mâncare firma de catering. Nu-mi place să gătesc, miroase urât și miroase multă vreme în bucătărie mi-a mimat despărată Bianca.
Nici nu mi-am revenit bine, că intră în bucătărie un băiețel de vreo trei ani.
Fă cunoștință, el e băiatul meu, Damian zice Bianca.
Daniel? întreb.
Nu, Damian! Nu-mi place să se strâmbe numele, la oraș nu se face așa.
Cum spui tu, Bianco…
Eu nu sunt Bianco, sunt Bianca. La oraș nu se schimbă numele. Dar de unde să știi dumneata…
Mi-au dat lacrimile. Și nu pentru băiatul făcut cu altcineva, ci fiindcă Cătălin nu mi-a spus nimic.
Dar nu era tot. Am văzut pe perete, ca-ntr-o pictură ciudată, un tablou de nuntă enorm.
Ce bine că ați făcut măcar poze, dacă tot n-a fost nuntă, că-mi pare bine am încercat s-o dau pe glumă.
Cum să nu fie nuntă? Am avut cu peste 100 de invitați. Doar dumneata n-ai venit, că a zis Cătălin că erai bolnavă. Poate bine a fost, așa a lăsat soarta mi-a măsurat Bianca ironică, din cap până-n picioare.
Mâncați micul dejun? Mda… am răspuns.
A pus în fața mea o ceașcă de ceai și două felii de brânză scumpă pentru ea asta era mic dejun.
Eu, obișnuită cu mâncare sănătoasă și consistentă, mai ales după drum, voiam să prăjesc ouă, aveam pâine de casă. Nici nu s-a pus problema, Bianca nu a vrut să audă de prăjit ouă, că rămâne miros.
Nici pâinea n-a gustat-o, a zis că ei sunt pe alimentație sănătoasă.
Mi-a pierit și mie pofta de mâncare. Atât îmi era de rușine și amar, că băiatul meu s-a rușinat să mă cheme la nuntă. Atâta speranță pusese inima mea în acești ani și pentru ce?
Am început să beau ceaiul. Bianca tăcea și ea, visătoare, cu ochii în zare. Damian, copilul, fugea la mine, voia să mă ia în brațe. Am vrut să-l cuprind, dar Bianca a sărit spunând că nu știe cu ce bacterii am venit, să n-ating copilul.
N-aveam jucărie pentru el, i-am întins un borcan cu gem de zmeură, să aibă la clătite.
Bianca mi l-a smuls din mână:
A câta oară să-ți spun, nu mâncăm zahăr, suntem la dietă!
Ochii mă usturau deja. Din ceaiul acela n-am mai băut. Am ieșit, m-am încălțat în hol. Bianca nici nu m-a întrebat unde merg.
Am ieșit afară, m-am așezat pe o bancă sub cireșul în floare și mi-am dat voie să plâng. Atâta amărăciune nu simțisem niciodată.
După vreme am văzut-o pe Bianca ieșind cu copilul și aruncând toate borcanele mele la gunoi, ca-ntr-un joc ciudat de vise.
Când a plecat, am strâns totul la loc în sac și am luat-o spre gară. Am avut noroc, cineva a returnat un bilet spre casă și l-am cumpărat repede.
La gară, într-o crâșmă coclită, mi-am luat borș, carne friptă, cartofi și salată. Mi-era tare foame. Am plătit vreo 70 lei pe toate, dar parcă conta? Măcar să-mi alin sufletul!
Am lăsat sacoșele la garderobă și am mai bălăurit prin București, printre străzi și oameni necunoscuți, simțindu-mă parcă din altă lume. Orașul mi s-a părut straniu, dar frumos, ca-ntr-o poveste cu case din zahăr și copaci de cristal.
În tren nu am dormit, am plâns. Nu doar că băiatul, singurul meu, nu m-a căutat, nici nu m-a întrebat dacă am ajuns.
Mai degrabă mă așteptam să ningă în august decât să mă fi primit copilul meu astfel. Era nădejdea mea, viața și sufletul meu, dar la urmă am rămas doar un tablou palid într-un vis urât.
Acum mă întreb ce să fac cu banii pe care i-am pus deoparte, cei 15.000 lei adunați cu greu pentru nunta lui. Să îi dau, să știe că mama tot s-a gândit la el, sau să nu dau nimic că nu a meritat?
