Nu mai vreau să locuiesc cu voi! Niciodată nimic nu vă convine! răsuna vocea Anişoarei, umflată de supărare, către mama ei. Când eram copil: nu merge acolo, nu fă aia, dar acum am douăzeci de ani, mamă! Douăzeci! Sunt majoră deja de doi ani!
Dacă eşti majoră şi nu-ţi place să stai cu noi, atunci caută-ţi serviciu, ia-ţi chirie şi plăteşte-ţi singură tot ce ai nevoie. Ăsta e răspunsul meu, fata mea.
Aşa deci! Anişoara oftă. Ba învaţă, fată, stai departe de chefuri şi distracţii, ba du-te şi lucrează. Parcă şcoala nu mai contează Să nu vă gândiţi măcar să mă ajutaţi?
Tu eşti o fată independentă, nu ne ceri sfatul. veni și tata în sprijinul mamei. Ai libertatea să trăieşti viaţa ta complet pe cont propriu, să nu ne mai reproşezi că ne băgăm în treburile tale.
Situaţia asta nu-i era pe plac Anişoarei. Mama nu-i cerea să facă ordine sau să gătească, tata plătea facturile, cumpăra mâncare şi, din când în când, îi mai punea nişte lei pe card, ca pentru fata lui dragă. Era comod, nu avea bătăi de cap. Numai să nu se bage părinţii peste tot
Dar încăpăţânarea i se cuibărise adânc în suflet în familie circula legenda că una dintre stră-străbunicile Anişoarei fusese o veritabilă revoluţionară. Când părinţii se plângeau de încăpăţânarea fetei, îşi aminteau mereu povestioara asta.
Şi-a găsit de lucru şi şi-a închiriat o garsonieră aproape de universitate. Numai acum înţelese cu adevărat cum e să nu îţi ajungă banii nici pentru strictul necesar. Mai demult auzise asta doar din zbor: din vorbe pe la troleu, discuţii de-ale părinţilor cu cunoştinţe sau din talk-show-urile care tot trâmbiţau că n-ajung banii nici pentru cele mai simple lucruri.
Chiria îi înghițea o bună parte din salariul modest, iar de restul trebuia să mănânce, să plătească transportul în RATB şi alte mărunţişuri. Visele cu petreceri zgomotoase, pe care le pândise atât, se stinseseră cumva în colţul minţii. Începea să prețuiască munca şi banii strânşi, iar unele cârcoteli ale părinţilor nu i se mai păreau ofensatoare.
Într-o seară, pe când se întorcea istovită de la muncă, doi băieţi mergeau în faţa ei, râzând tare şi aruncând glume proaste, ba chiar trivialităţi. Anişoara scutură din cap: la ce-or gândi, pe unde le umblă mintea? Nu găseşti o vorbă de duh printre ei.
Pe treptele unui magazin părăsit, unde nimeni nu mai închiria nimic, stătea o bătrână. Anişoara o ştia de mai demult. Bătrâna ofta ceva doar de ea ştiut, cu o cutie veche de conserve la picioare unde trecătorii aruncau din când în când mărunţiş. În epoca cardului şi a portmoneului gol de monede, rareori cineva mai avea nişte bănuţi la îndemână. Totuşi, Anişoara încerca de fiecare dată să păstreze câţiva lei numai pentru această bătrânică. Nici ea nu ştia de ce. Cândva n-ar fi sesizat nici existenţa bătrânei.
Şi totuşi, greu puteai s-o numeşti cerşetoare. Hainele uzate şi cutia nu-i furau demnitatea. Bătrâna clătina recunoscător din cap oricui-i dădea ceva şi îşi vedea mai departe de aşteptare.
Băieţii trecură pe lângă ea, unul dintre ei lovi cutia cu piciorul. Cu zgomot, monedele ţâşniră pe asfalt. Bătrâna oftă greu, ridicându-se cu efort, şi începu să adune fiecare bănuţ cu degete care refuzau să o asculte. Dar nu se dădea bătută
Ce faceţi, măi derbedeilor?! izbucni Anişoara şi alergă spre bătrână.
Băieţii izbucniră în râs și strigară replici urâte, continuând să-și vadă de drum.
Poftiţi. Anişoara îi înmână bătrânei bănuţii adunaţi. Şi Scoase din portmoneu un leu rezervat special şi i-l dădu.
Mulţumesc, dragă. Bătrâna privi în sus cu ochi surprinzător de tineri pe chipul brăzdat de riduri. Te ştiu. Mereu laşi bani aici.
Mângâie blând cutia de tablă.
S-a turtit. Trebuie să caut alta în loc.
Mâinile îi tremurau tare. Fetei îi păru rău de ea.
Staţi departe de casă?
Bătrâna clătină din cap:
Nu. Blocurile alea de cinci etaje, după colţ, acolo locuiesc.
Vă conduc, dacă vreţi. Anişoara îi oferi braţul. Pare greu să mergeţi singură.
M-a durut inima m-am necăjit. Se sprijini chinuit pe fata de liceu. Îţi mulţumesc, nu te ţin mult.
Garsoniera de la etajul trei era minusculă. De după uşă răsăriră o mulţime de pisici, sărind pe la picioare, de nu le mai ştiai numărul.
Douăsprezece. zise bătrâna, surprinzând-o pe fată. Nici eu nu credeam că ajung la atâtea.
Dar ce faceţi cu ele?
Nu eu le-am ales, fetiţă. Ele m-au ales pe mine. Fără mine nu supravieţuiesc. Pe Capşa şi Lucica mi le-au aruncat la ghene într-o pungă, iarna. Eu scosesem gunoiul pe Lucica am auzit-o plângând, Capşa abia mai respira. Pufoasa am smuls-o din mâinile unor copii, iar Romicu l-am găsit abandonat la alimentara. Feniţa a fătat la subsol A trebuit s-o aduc cu toţi puii sus, să n-o otrăvească cineva Crezi că am luat-o razna?
Nici vorbă, doamnă. Anişoara se fâstâci. Numai că sunt multe, trebuie să le hrăniţi.
De-asta stau pe scări. Încuviinţă bătrâna.
De atunci, s-au împrietenit. Pare ciudat, dar Anişoara nu mai putea trăi ignorând totul. Mergea la doamna Eufrosina (aşa o chema de fapt) când şi când. Povesti despre ea pe facebook. Şi, spre surprinderea tuturor, printre comentarii răutăcioase apăreau unele omeneşti, de ajutor. Apoi din ce în ce mai multe.
Ce te-a apucat? întreba tatăl, bănuitor. Tu n-ai fost niciodată mare amatoare de animale.
Tati, aici nu e doar drag de pisici. Ai observat că nici acasă n-aţi discutat vreodată despre câini sau pisici? Eu nici n-am îndrăznit să întreb vreodată dacă aş putea ţine vreun animal. Nici nu mi-a trecut prin cap că aţi fi de acord. Acum mă întreb, de ce?
Anişoara zâmbi timid:
Doamna Eufrosina e altfel Ştii ce mi-a spus? Că nu ele au nevoie de ea, ci invers ea de ele. Ca să trăiască şi ele.
Şi ce, vrei să strângi şi tu pisici acasă, să se umple apartamentul? bombăni tatăl. Pe vremea mea, unor fete necăsătorite care trăiau cu pisicile li se zicea fete bătrâne.
Nu mă pun să adun pisici! Anişoara ţipă scurt. Am vrut doar să iau una, să o ajut, dar proprietăreasa nu vrea. Şi tot cred că nu-i nimic rău în ceea ce fac.
Nu tu faci rău, oftă tatăl. Dar pierzi timpul cu toate astea Nouă chiar ne e milă de tine, mamă.
Tati, n-ai de ce.
Anişoara continuă să ajute pe doamna Eufrosina. Datorită poveştilor ei de pe Internet, patru pisoi mici ai Feniţei şi-au găsit familii. Dar opt au rămas Majoritatea bătrâne, căutate de nimeni, dar Eufrosina nu se putea despărţi de ele.
Anişoară, dacă mi se întâmplă ceva, nu le lăsa singure Tu eşti singura pe care mă pot baza.
Fata nu cuteza să întrebe de ce trăieşte bătrâna singură. Dar într-o zi, doamna Eufrosina îi spuse cu amărăciune:
Şi eu puteam avea o nepoată ca tine, dar n-a fost să fie Băiatul meu era steril, n-a avut copii, iar apoi a murit la datorie Am rămas doar cu ele.
Într-o zi, Anişoara veni la bătrână, dar nimeni nu-i răspunse. Sună la vecină.
Buna ziua, nu l-ați văzut pe doamna Eufrosina?
Anişoara, tu eşti? Azi se simţea rău Vai de mine. Stai, am cheie.
Bătrâna zăcea, calmă, ca şi cum dormea. Chipul i se luminase şi pisicile s-au adunat confuze lângă ea.
Dumnezeule, s-a dus mama Eufrosina Vecina se închină. Anişoara începu să plângă în tăcere, neştiind nici ce să facă.
Uite, pe masă ţi-a lăsat un bilet.
Cu lacrimi în ochi, descifără literele tremurate.
Eufrosina îi lăsase moştenire garsoniera, rugând-o să nu-şi lase animăluţele nenorocite.
Numai pe tine te pot ruga, draga mea
Anişoara n-ar fi trecut prin toate hăţişurile birocratice fără Slavic, un băiat pe care-l cunoscuse când postase prima dată despre pisici. El a fost printre primii care a scris ceva bun, au început să vorbească, apoi să iasă împreună. Familia lui Slavic era altfel, mereu cu câini, pisici în casă el ajuta la adăposturi şi în online. Cu el, au găsit case şi patru pisoi ai Feniţei.
Slavic era la drept. Ajutorul lui i-a fost de neînlocuit în toată birocrația.
Anişoara, super! Lenuţa, prietena ei, exclamă încântată. Ai locuinţă, nu? Zi-i lui Slavic să ducă pisicile la adăpost şi gata!
Nu pot, Len. Am promis
Dar ea a murit Nu va şti. Gândeşte-te, vrei să te chinui toată viața cu animalele astea? Poate trăiesc şi cinci ani! Nimeni n-o să mai vină la tine. Şi băieţii fug!
Ştii bine că nu vine nimeni nici aşa.
Şi nici n-o să vină!
Nici părinţii n-au susţinut-o.
E bine cu apartamentul, mama trepida de emoţie, dar parcă-i totul de film, să laşi moştenire străinului.
Ce te miră? interveni tata. Bătrâna n-a fost în toate minţile. Ţi-a băgat prostii în cap. Ţi-a schimbat viaţa cu totul.
Nu mie, ci pisicilor se răsti Anişoara.
Să-şi cureţe conştiinţa, când le aduna n-a gândit
Plecă tristă de la ei, ştiind că toţi îi întorc spatele, o consideră naivă, şi îi sugerau să dea pisicile afară.
Ani, stai! Slavă o ajunse din urmă lângă bloc. Tu ce ai?
Slavă, şi tu crezi că-s proastă?
De ce, scumpa mea?
Pentru pisici… Toţi zic că mi-am distrus viaţa cu promisiunea asta. Poate încă mai pot să renunţ.
Să renunţi? Slavă zâmbi cald, fără urmă de ironie. Eufrosina ţi-a lăsat totul pentru că ştia că eşti bună. Altfel ele erau pe stradă de mult sau adormite de tot.
Nu mă judeci?
Nu. Azi e rar să întâlneşti oameni sinceri. Îmi pare bine că te cunosc. Ştii, am pus din nou povestea Eufrosinei pe net. A scris o doamnă; vrea două pisici. Tocmai voiam să-ţi spun.
Pe bune? Dar dacă le va chinui?
O cunoaştem întâi, nu te îngrijora.
Când s-au căsătorit, cu ei au rămas patru din cele douăsprezece pisici. Romica a fost luat de o vecină.
Îmi plăcea de el de mult, e un motănel blând, şi voi sunteţi aici, lângă mine.
Un alt motan s-a mutat la părinţii lui Slavic.
Ai mei ştiu deja cum e cu animalele râdea el. Copilăria mi-am petrecut salvându-le de pe stradă.
Când Anişoara s-a întors din maternitate cu micuţul Mitu în braţe, la intrare o întâmpinau, aliniate ca soldăţeii, Capşa, Lucica, Pufoasa şi Feniţa.
Doamna bonă-pisici! râse Slavic. Sau ce-or fi? Moştenirea noastră pufoasă!
Bună! le zâmbi Anişoara cu drag. V-a fost dor de noi? Îl culc pe Mitu şi mă pun să vă mângâi, comoara mea de blănoasePe masa din bucătărie, sub un petic de soare care trecu timid prin geam, Mitu dormea liniştit, cu o lăbuţă mică prinsă de coada Feniţei. Liniştea era ciudat de plină Anişoara şopti încet, ca pentru sine şi pentru toate generaţiile de pisicari, visători sau revoluţionari din lume:
Uite, mamă Eufrosina, pisicile tale au rost. Şi eu la fel.
În camera aceea mică, cu miros de cafea, lăptic fiert şi blană caldă, timpul plecase în altă parte. Un pui de om râdea în somn şi nişte pisici torseseră punţi între vieţi care, altfel, nu s-ar fi întâlnit.
Anişoara ieşi pe balcon, ţinându-şi băiatul aproape. Blocurile gri păreau mai prietenoase, ca o cetate locuită de inimi vii. Gândi că, până la urmă, nimeni nu e niciodată singur pe lumea asta, câtă vreme poate iubi pe cineva care are nevoie de el fie că-i om, fie că-i doar o pisică fără stăpân.
