Nu mai văd nicio cale de ieșire, sufletul mă doare…
Viața mea – o luptă fără sfârșit
Bună ziua.
Scriu aceste rânduri cu inima grea. Am doar 27 de ani și deja mă tem de viitor.
Sunt obosit.
An după an, aceeași poveste: sărăcie, singurătate, dezamăgiri.
Sărbătorile vin și pleacă, iar eu nu le simt. În loc de bucurie, e doar gol.
Încerc să cred că printre toată această minciună, trădare și cruzime, mai există oameni buni. Oameni care pot înțelege, ajuta și sprijini.
Dar pe zi ce trece, speranța se micșorează.
Am uitat cum să zâmbesc.
Cu fiecare zi, am tot mai puțină putere.
Cei care au promis că mă vor ajuta au dispărut pur și simplu.
Am auzit de multe ori cuvinte frumoase:
– Sunt mereu alături, prietenule!
– Suntem familie, poți conta pe mine!
– Totul va fi bine, nu te da bătut!
Dar când a venit momentul faptelor, s-a dovedit că în spatele acestor cuvinte nu era nimic.
Am rămas singur.
Lupt cu sărăcia, cu boala, cu speranțele deșarte.
O operație pentru care nu am bani
De curând, doctorii mi-au spus că am nevoie de o operație urgentă.
Problemele cu rinichii devin serioase.
Dar suma pe care trebuie să o strâng e de neatins pentru mine.
Sunt de multă vreme fără serviciu. Nici nu mai gândesc la viitor – doar la cum să trec de o nouă zi.
Minciuni, trădări și speranțe pierdute
Cel mai mult doare nu boala, ci oamenii.
Oamenii în care am avut încredere.
Cei care s-au jurat în prietenie și iubire, dar la greu s-au întors cu spatele.
Cât de ușor înșală oamenii… cât de ușor rostesc cuvinte frumoase, dar nu fac nimic.
De câte ori am auzit promisiuni:
– Nu te vom lăsa!
– Te vom ajuta!
Iar apoi acei oameni dispăreau.
Am învățat un adevăr simplu: într-o lume așa rece, contează doar faptele. Nu vorbele.
Singura persoană care nu m-a trădat
Nu sunt cu totul singur.
Există un singur om care e mereu lângă mine.
Bunica mea.
Ea este singura care rămâne alături de mine, care luptă cu mine pentru fiecare zi.
Dar pensia ei nu ne ajunge pentru nimic.
Plătim lumina, medicamentele – și rămânem fără niciun leu.
Și totuși trebuie să trăim.
Trebuie să cumpărăm mâncare, lemne, să plătim doctorii.
Caut ajutor.
Privesc în ochii trecătorilor, dar ei doar își întorc privirea.
Unii se enervează, alții râd disprețuitor.
Unii chiar profită de necazul meu, la fel ca cei care mi-au promis un loc de muncă la mare în vară și apoi nu m-au mai plătit.
De ce Dumnezeu ne încearcă așa dur?
În fiecare zi mă întreb: de ce?
De ce oamenii care nu au făcut niciun rău sunt constrânși să sufere?
Eu și bunica ne rugăm în fiecare seară.
Cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Dar oare ne aude?
De ce ne trimite atâtea încercări?
Am meritat asta?
Am doar 27 de ani. Nu am dreptul să trăiesc pur și simplu, să mă bucur, să respir fără frica de ziua de mâine?
Bunica – o femeie în vârstă. Nu merită ea o bătrânețe liniștită?
De ce totul e invers?
De ce ea mă sprijină când ar trebui să fie invers?
Încă vreau să cred în oameni
În ciuda a tot, nu mă dau bătut.
Nu vreau să cred că în lume au rămas doar lăcomie, cruzime și trădare.
Știu că există oameni cinstiți.
Există cei care pot ajuta.
Sunt cei care înțeleg că bunătatea nu sunt doar vorbe goale.
Și poate, într-o zi, voi întâlni o astfel de persoană.
Pentru că, chiar și după tot ce am trăit, încă mai cred.
