Îmi vine greu să văd o cale de ieșire, sufletul mă doare…
Viața mea – o luptă fără sfârșit
Bună ziua.
Scriu aceste rânduri cu sufletul îngreunat. Am doar 27 de ani și deja mă tem de viitor.
Sunt obosit.
An după an, totul se repetă: sărăcie, singurătate, dezamăgiri.
Sărbătorile vin și trec, iar eu nici măcar nu le simt. În loc de bucurie, doar goliciune.
Încerc să cred că printre toată această minciună, trădare și cruzime mai există oameni buni. Oameni care pot înțelege, ajuta, sprijini.
Dar cu cât trece timpul, cu atât speranța e mai puțină.
Am uitat să zâmbesc.
Cu fiecare zi ce trece, puterile mele scad.
Cei care promiteau ajutor au dispărut pur și simplu.
Am auzit de multe ori cuvinte frumoase.
– Sunt mereu aici, prietene!
– Suntem familie, poți conta pe mine!
– Totul va fi bine, nu renunța!
Dar când s-a ajuns la fapte, s-a dovedit că dincolo de cuvinte nu era nimic.
Am rămas singur.
Mă lupt cu sărăcia, cu boala, cu speranțe deșarte.
Operația pentru care nu am bani
Recent, medicii mi-au spus că am nevoie de o operație urgentă.
Problemele cu rinichiul devin serioase.
Dar suma necesară pentru operație este pentru mine ireală.
De multă vreme nu am muncă. Nu mă mai gândesc la viitor – doar la cum să supraviețuiesc încă o zi.
Minciuni, trădări și speranțe pierdute
Ce doare cel mai mult nu este boala, ci oamenii.
Oamenii în care am avut încredere.
Cei care au jurat prietenie și iubire, dar la nevoie s-au retras.
Cât de ușor îi este omului să înșele… Cât de ușor rostesc cuvinte frumoase, dar nu fac nimic.
De câte ori am auzit promisiuni:
– Nu te vom abandona!
– Te vom ajuta!
Și apoi acei oameni dispăreau.
Am înțeles un adevăr simplu: în această lume rece contează faptele, nu vorbele.
Singura persoană care nu m-a trădat
Nu sunt singur.
Există o singură persoană care e mereu alături de mine.
Bunica mea.
Ea este singura care rămâne lângă mine, care luptă cu mine în fiecare zi.
Dar pensia ei nu ajunge pentru nimic.
Plătim pentru lumină, pentru medicamente – și rămânem fără nici un leu.
Și totuși trebuie să trăim.
Trebuie să cumpărăm mâncare, lemne, să plătim medicii.
Cer ajutor.
Privesc în ochii trecătorilor, dar ei doar întorc capul.
Cineva se încruntă, altcineva surâde disprețuitor.
Unii chiar profită de necazul meu, aşa cum au fost cei care mi-au promis muncă vara la mare, dar după aceea nu m-au plătit.
De ce ne încearcă Dumnezeu atât de aspru?
În fiecare zi mă întreb: de ce?
De ce oameni care nu au făcut rău niciodată trebuie să sufere?
Eu și bunica mea ne rugăm în fiecare seară.
Cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Dar ne aude oare?
De ce ne trimite atâtea încercări?
Am meritat asta?
Am doar 27 de ani. Nu am dreptul să trăiesc, să mă bucur, să respir fără teama de ziua de mâine?
Bunica mea este vârstnică. Nu merită oare o bătrânețe liniștită?
De ce este totul pe dos?
De ce ea trebuie să mă susțină, când ar trebui să fie invers?
Încă vreau să cred în oameni
În ciuda a tot, nu renunț.
Nu vreau să cred că în această lume au rămas doar lăcomia, cruzimea și trădarea.
Știu că există oameni cinstiți.
Există cei care pot ajuta.
Există cei care înțeleg că bunătatea nu sunt doar cuvinte goale.
Și, poate, într-o zi voi întâlni un astfel de om.
Pentru că, chiar și după toate câte am trăit, încă mai cred.
